Pe tine, ce te face fericit?

  Pe tine ce te face fericit? Banii? Da, ai nevoie de bani ca să fii fericit ca să poți cumpăra tot la ce ai visat odată, și nu zi că banii nu aduc fericirea, pentru că cine a spus-o, sigur nu știa unde să facă cumpărături. Prieteni? Da, ai nevoie de ei ca să fii fericit. Să alergi, să rîzi, să iubești viața într-un cuvînt. Poate și-oleacă de iubire? Da, și-un mănunchi de liliac întins de mîna celui care l-a cules pentru inima ta. 
Fericirea naște din lucruri simple...sau poate viața aiurește uneori prea complicat de ne oferă fericiri handicapate... și totuși fericiri.
 Stăteam la coadă într-un magazin și urmăream cuplul de puștani (el/ea) din fața mea. Erau la vîrsta dintre copii și adolscenți, între un balon de săpun și prima țigară, erau tare fericiți. Mai ales ea. El îi dase voie să-și aleagă singură prezervativele care îi plac. Ș-o ales. Cu miros de banană...
 În cea mai îndrăgostită zi din februarie, cînd toți păianginii vanității strînși de peste an, ieșeau la lumina caldă a luminării de Valentine, intrau ele...5 tumori gălăgioase, în localul plin de amor, șampanie și scobitori cu resturi. Și iarăși eu, mă oprii cu privirea la ele, așezate la o masă, venite să sărbătorească dragostea. Erau fericite.  Nu conta că nu aveau ce sărbători, pentru că lipseau bicepșii de mascul, ele erau fericite pentru că și-au scos la plimbare cea mai scurtă fusta și cel mai adînc decolteu, și-au tunat cele mai lungi gene și imortalizat cele mai lungi unghii. Și erau tare kleovîe, și se simțeau tare kruta, și beau de sănătatea lor, pentru că bărbații nu merită, pentru că toți bărbații îs impotenți...cu toate că în sufletul lor toate tînjau după ceva tare potent...da, în suflet fie vorba.
 S-a întors din Dubai. Tot atît de amantă cum a și plecat.Avea dinții albi, mimați de fericire... Bronzată, obosită...și totuși fericită. 

    Ea naște din plăceri umane, firești. O regăsești în orice, ea e ca coca-cola...oriunde în lume, trebuie doar să-ți fie sete ca să începi s-o cauți. Ea e lîna din care bunica mi-a împletit un pulover. Tare cald, da tare înghimpă. Da-i cald. Da înghimpă. Fericirea. Ea e.
  Pentru mine fericirile scurte sînt semințe de păpădii. Mi-i drag să le suflu, să le văd cum zbor, și mă doare moartea lor. Distanța de la "suflu" pîn' la "moarte" este egală cu "a fi fericit"
 Știi cînd sînt eu fericită?


 

cînd simt fluturii în stomac

cînd lumea îmi zîmbește pentru că eu sînt fericită

cînd depăn amintiri cu acei dragi

cînd dorm în cearșafuri proaspăt spălate

cînd termin o carte bună și mă gîndesc mult la ea după

cînd visez

cînd cea mai bună prietenă mă sună cu "și fași, fa?", exact atunci cînd mi-i tare acru pe suflet

cînd lumea e atît de frumoasă, iar eu pur și simplu, o admir

cînd mă las încălzită de razele soarelui, iar ele nu cer nimic în schimb

cînd știu că el va fi mereu alături, doar ca să mă țină de mînă

 

Cînd sînt conștientă c-am încălcat regulile și asta mă face extrem de fericită

cînd visele sînt atît de aproape

cînd anii nu mă opresc în a fi copil

cînd cele mai sincere flori vin neașteptat

El. Cînd mă privește

 Și-mi place să visez fericiri. Însă îmi amintesc constant de păpădii. 

 Loțiune de corp cu  miros de migdale, ceai verde de mintă, pielea ta la somn...așa miroase fericirea mea!
Te rog, nu sufla!

De ce grăbim timpul?

 Iubesc diminețile lenoase. Au un parfum aparte, de primăvară astenică și totuși atît de plăcut. Îmi place să mă trezesc în gălăgia de a fi cu toți acasă,  acea gălăgie pe care o regăsesc cu atîta drag în ceașca de cafea, savurată dimineața, neapărat devreme, neapărat neagră și neapărat tare dulce. Îmi place să fiu lenoasă, nu vreau să mă grăbesc... și totuși, de cele mai ulte ori, grăbesc... grăbesc timpul. Bată-l vina de timp, de ce pleacă, că doar nu-l bate și nu-l suduie nimeni, unde naiba pleacă? Fură momente, fură iubiri, fură tinereți..și pleacă. Unde pleci nene cu atîtea?  De la mine o bucurie, de altul o fericire, le pui în sîn și o ștergi englezește, făr' de pardon, făr' de "mă scuzați"..., totuși te bagi în viața unui om...și nu e ca și cum ai băga rufe la spălat...e mult mai grav... e nesimțit. Rușinos chiar!
  Mie mi-i frică să pierd timpul. Mi-i frică de pierderea momentului în care aș putea scăpa momentul pe care, de fapt, îl așteptam atît. Mi-i frică că într-o zi el o să mă fure și pe mine. Și-atunci ce mă fac, ce-o să mai aștept?
 Îmi reproșez adesea  ideea de a fi zis " toate la timpul lor", atunci, cînd, vremea lor venise deja și nu aveau necesitatea de a fi amînate, am multe momente din viață pe care trebuia să le trăiesc  la timpul lor de prezent și nu aruncate într-un viitor, care pentru multele din ele era mort deja. Și nu le-am trăit atunci, și nu le mai pot trăi azi... le-am omorît , pentru că mă grăbeam să visez banal. Am avortat atîtea clipe care îmi puteau deveni realizări. O păcătoasă. Asta sînt. Păcat că nu există un duhovnic al momentelor ratate...cum m-ar mai pedepsi..mi-ar da canon de vise, iar eu l-aș accepta. Și nu m-aș mai grăbi. Niciodată.
 De ce ne grăbim, unde ne grăbim?
 Vrem să trecem mai repede prin timp, să trecem de la copil, la adult, de la o problemă mai mică, la alta mai dificilă. Ne gîndim atît de mult la viitor cînd, în realitate,  nu reușim să trăim prezentul, iar el e mult mai frumos, decît  un future spălăcit de iluzii, pentru că el, prezentul e palpabil, pentru că el respiră. Uităm cum a început viața, uităm să fim copiii, uităm să copilărim, în schimb așteptăm primul sărut, prima întîlnire, prima noapte de dragoste, prima căsătorie, primul serviciu, primul copil făcut. Uităm să alergăm prin livada cu cireși înfloriți. Livada cu iarba ce gîdilă tălpile, ehhh, și de-ar putea cireșii să ne oprească din fugă, și de-ar putea să cadă florile lor peste noi, să ningă cu timp de flori  de cireși. Poate așa ne vom opri...măcar de dragul lor, de dragul mirosului de viață.
 Timpul. Timpul. Timpul. Dac-ar avea o telecomandă. Înainte, înapoi și Stop. Dacă aș avea o astfel de telecomandă… aș apasa butonul “înapoi” pînă cînd aș ajunge la acele clipe de neînlocuit, iar apoi “stop” și aș trăi eternitatea lor. Atunci ar exista timpul potrivit pentru orice, pentru că eu l-aș face să fie potrivit.  Dar n-o am, iar modul condițional-optativ al verbului "a avea" mă irită mai mult ca oricînd....Am pierdut timpul cu prea multă viață. A plecat. Am spars oglinda multor fericiri, iar chipul cules din cioburi nu-l mai refacem.
 Eu totuși vreau să cred că unicul lucru pe care timpul nu-l poate omorî, este iubirea. Da, iubirea.  Dar una puternică, zemoasă, senină în nopți de stele căzătoare, negăurită de molii. Eu știu că doar ea rezistă. Fiecare iubire are un balcon, ca cel din Romeo și Julietta, pe care, mai tîrziu, dacă e învinsă de timp, se întind rufe....Nu-i dați timpului iubire, trăiți-o acum!