Baba Sașa avea cea mai edenică grădină, cu cei mai bătrîni copaci pe care putu să-i cuprindă ochii mei de copil și să-i întipărească adînc în gînd, pentru o viață.Mari, zgrunțoși, cu rădăcinele ieșite lacom din pămînt, și care făceau cele mai gustoase mere și prune pe care papilele mele mature deja, le caută și azi cu disperare gustul, dar nu le pot găsi nicăieri. Demult nu mai cresc așa pomi. Era o femeie de care azi rar cine își mai amintește sau poate nimeni chiar. Putrezește în cernoziom, însă continuă să trăiască în mine ori de cîte ori manînc mere și-o pomenesc ,,...nu-s c-a lu baba Sașa... "Avea o grădină plină de verdeață de nu i se vedea casa, o grădină neîngrijită, unde sălbătăcia verde făcea legea, însă era apocaliptic de frumoasă, exact ca în povești. Memoria mea de copil a absorbit ca un aspirator lacom acele imagini, care știu că nu se vor repeta nici într-un deja-vu, n-am să le regăsesc nici într-o poză și nici talent pentru a le desena n-o să am vreodată.
Nu era bună și nici rea. Viața a tîrît-o prea mult prin vagoanele reci ale Siberiei și deși revenise acasă, sufletul ei a rămas să rătăcească pe veci în cimitirul de gheață de unde puțini s-au reîntors. Nu iubea copiii sau poate își revărsa povara propriilor frustrări pe ei, mai ales cînd îi săreau gardul la furat de bunătăți văratice. Și totuși eu găsisem un drum mic spre inima ei căruntă, pe care îl încălzeam cu strachina de borș cald de fiecare dată cînd deschideam poarta care, stătea gata să cadă în orice clipă. Nu putea merge și o gaseam cuminte și singură, pe laița de afară, mă aștepta să vin. Și eu veneam. Începea să depene amintiri și legende, așa cum numai un om trecut prin toată spuma vieții putea să le zică, iar eu , un plod mic pe lingă piramida ei de ani, le prindeam înțelesul în felu meu, cum puteam, zîmbind la lacrimile ei și căscînd a somn cînd vroia să mă învețe vreo rugăciune.
Își pierduse un fecior în apele mării cînd acesta făcuse nici 20. Țin minte și acum tremurul vocii cînd povestea. Însurise peste noapte și tot atunci își smulse tot părul din cap de durere, pe malul mării stînd. Era noapte și nu-i vedeam lacrimile,dar știam că plînge. Eu însă, ghemuită într-un colț de laiță, mă prăpădeam de rîs:
- Șî cum, che Sașî, ăi îmblat așa lîsaia dupa asta?
Imaginația mea de copil era mai puternică ca durerea ei. Asta am înțeles-o mai tîrziu.
Odată m-am dus la ea și am găsit-o dormind. Și ca să nu ies cu mîna goală din ograda femeii, i-am furat Biblia. Era o carte veche ca moliile din peretarul ei. Am luat-o cu gîndul să-i fac prohodul motanului meu care murise taman în ziua ceia. Nu înțelegeam nimic din ce scria în ea, însă obligația morală de a-mi îngropa motanul cu onoruri bisericești, mă făcu să cînt un Aleluia cu Doamne miluiește, așa cum se cuvine unui cotoi pe care-l aveam la casă de-o săptămînă și care murise săracul de purici.
Altă dată m-am dus să-i fur de prin copaci. De ce mă dusem la furat cînd puteam să cer, nu știu, cert e că ea mă zări în vîrful copacului și tare se mai supără. Venise sprijinită în scaun lîngă copac
- Dăti jios cî ti dijghin, fa! Tu nu poți să șeri, ha?
Nu mă temeam de ea, dar mi se făcea milă, o dezamăgeam. Eiiii, și cum să-i treacă scîrba omului, dacă nu cîntîndu-i ceva. Și începeam eu o partitură de-a Zinaidei Julea, din vîrful mărului, cît mă ținea gura "... foaie verde și-o alună/ aș muri da nu acuma/ într-o sară cînd dă bruma/să se nire toate lumea..trrrrraaaalala măi... "Amarnic îi mai plăcea. Se așeza pe scaun si-și ștergea ochii cu baticul.
- Dăti jios, drac de copkil, hai ș-om mănca, am niște slănină cu usturoi,fa, tari bună...
Așa au curs multe seri albastre. Liniștite, duioase, cu stele care se ițeau de printre ramurile prăsazilor fără omizi, cu orăcăit surd de broaște, pînă cînd scăpam ochii în gură de somn. Ascultam povestea de seară la radio tocika, privind atent peretele dinspre sobă, pe care era prins în pioneze un calendar cu o fetiţă îmbrăcată în rochiţă roşie, cu cap mare şi obraji rumeni … Adormeam.
Cînd a murit am petrecut-o cu ochii băgați în scîndurile de la gard. Tăceam și eu și ea. Eu rămîneam, iar dînsa pleca.
Uneori străinii se înfrățesc sufletește mai strîns ca rudele. Eu, ca și mulți alții, cred că un om moare definitiv doar atunci cînd nimeni nu-și mai aduce aminte de el.
Dacă vreai să mai ai zile după moarte, fă fericit un copil străin. O zi, o oră, o seară. Spune-i o poveste, învață-l o rugăciune. La mormînt poate n-o să vină, dar o să te pomenească într-o zi pentru ceva. Și acolo sus un înger s-aprindă un bec și o să strige : " Babă Sașă! ai primit pachet cu ExpressRaiul, un culioc cu mere de la tine din grădină.."
