Cînd voi fi mai mare

Cînd eram mică îmi făceam atît de multe planuri pentru atunci cînd aveam să fiu mare, încît, dacă le-aș fi agățat la cîrligul cîntarului, sigur cîntăreau mai mult decît mine...eu, care pe atunci eram o pungă de oase fărîmicioase, jalnice, prea răsucite. Visam s-ajung doctor. Eram convinsă în propria-mi cazătură de stele, iar fericirea fiecărei aniversări mă ducea cu încă un an mai aproape de Omul Mare, care doar eu îl știam cum va fi, eu îl croisem prea mult în sinea mea, prea sincer, prea curat, nu avea cum să dea greș în devenirea lui. Apoi, într-o zi de joi m-am răzgîndit, mă hotărîsem să devin poștăriță... nu știu de ce și cum, dar începusem să simt că eu pentru asta fusesem zămîslită , să duc pensia și ziarele celor care stăteau la nucul de la poartă și o așteptau pe ea, cea care le aducea cea mai mare bucurie sufleteasca. Am înțelesc că o injecție de vindecare pe lîngă cele cîteva ruble așteptate, nu era decît o eutanasie în mușchiul brăzdat de riduri ale unei lumînări cu ochi.
 Nu știam să iubesc, dar  îmi doream s-ajung mireasă.
 Nu știam cum e să fii mama cuiva, dar plimbam cu căruciorul toate pisicile din mahala, și îmi doream s-ajung mare să le pot lua acasa pe toate, fără să mă certe cineva.
Visam să mă  pot duce la Piața Centrală singură. Era un mic Bruxelles pentru mine atunci.
Aveam părul ca spicul și îmi plăcea.
Aveam prieteni. Nu știu cît de adevărați erau, dar mie îmi erau de ajuns și nici n-aș fi vrut să-i cunosc mai mult.
 Îmbrățișam sincer. Alergam în zoaia ploilor de vară. Făceam păduchi. Eram fericită. Și aveam atîtea vise pentru atunci cînd voi fi mare.
 Am crescut mare și mi se face tot mai des dor de mine, atunci cînd eram mică.  
 Am rămas aceeași pungă de oase care nu a mai ajuns să poarte halatul alb și nici geantă maro pentru ziare. Am ajuns să iubesc și am fost mireasă. A fost altfel. Nu ca în rochia din draperiile mamei. Am ajuns mamă și am încetat demult să iubesc pisicile.  Am ieșit pe porțile Pieții și am aflat de altă lume. Mai frumoasă, mai bună. Dar m-am întors acasă, pentru că-mi iubesc țara, chiar dacă ea nu face nici  un rahat de cărăbuș pentru mine. Rămîne o iubire neîmpărtășită între noi, eu pe ea, da, ea pe mine ,nu. Nu știu dacă mai îmbrățișez sincer... totuși azi cele mai sincere îmbrățișări au loc pe peron sau aeroport. Și atît. M-am făcut brunetă și mai am prieteni. Prin ploaie nu mai alerg, ca să nu fac păduchi.  Iubesc florile de sakura, deși nu le-am văzut niciodată, îmi imaginez doar mirosul. Sînt fericită-matur și mai am atît de multe vise pentru atunci cînd voi fi mai mare...
...încît, peste 50 de ani, să nu fiu servită la cină, cu vise de ratat. Cu maioneză.
 O altă cină nu va mai fi.