joi, 27 decembrie 2012

Unul trece, altul vine

A mai plecat unul...S-a dus fugar, pe nesimțite, ca un hoț într-o harbuzărie...Nici bradul n-a apucat bine să culeagă niște praf, că uite sclipesc luminile din nou pe el. Și ce-a rămas din cel trecut? Amintirea unor fericiri, durerea unor lacrimi, succesele unora,munca de sisif a altora și desigur un sfîrșit de lume care fie s-a razgîndit să mai vină, fie s-a ascuns în beci și el de frica lui, fie ne va da tîrcoale la anul, atunci cînd nici pe-o Maya n-o s-o manînce limba să-l pîrască. Cît de mult ai însemnat tu pentru mine? Mi-i greu să ma confesez. Să-ți spun nimic, mi-i frică de Dzeu, să spun puțin, mi-i teamă de și mai puținul pe care aș putea să-l am, să spun mult, te-aș slăvi, și n-o meriți...
Ai fost un an ordinar. Un an în care piciul meu a mai crescut, a luat un an din tinerețea mea, și-am rămas mai săracă anatomic, nu și sufletește, un an în care am rîs, am plîns, am certat, am fost certată, am mințit, am fost fericită, am fost lîngă cei dragi, și ei au fost lîngă mine...și pentru că mai sîntem toți împreună vreau să-ți mulțumesc, anule ce pleci.
Și de fapt cît ești tu de mare, pentru o Moldovă micuță c-a a mea? Cît de multe au fost cele 12 luni de încercări pentru sărmana de ea, pe care le-ai aruncat așa... ca pe-o mănușa la duel, de parcă ai vrut să vezi, a ridica-o? Și-a ridicat-o,don 2012, dar n-a fost numai una. Pe unde ai dat vieți, pe unde le-ai luat, ai jucat la nunți și ai încreștinat pui de îngeri, pentru unii încet,pentru alții prea repede, dar te duci și n-o să mai vii înapoi, niciodată. Vei rămîne o amintire vie pentru cineva și o uitare senilă a altora. Regret că am tăcut cînd de fapt aș fi spus atîtea, regret c-am fost zgîrcită în sentimente, regret că n-am avut destulă voință ca să-mi îndeplinesc niște vise, regret că am întîrziat cu multe, mă bucur totuși că mai vine un an, un an în care o să am timp să-mi spăl regretele ca pe niște rufe pînă la prospețimea lor absolută...
Dragul meu, 2013, știu că te-ai pornit deja, încă n-ai ajuns nicăieri, dar ești în drum și ești așteptat. Și eu te aștept, mult, mult. Vreau să-ți spun că ești un norocos, pentru că vei fi iubit de mine. Eu știu să dărui iubire anilor care îmi aduc copii, iar tu vei fi unul din ei. Nu îți va fi ușor, vei avea peste multe de trecut, și nu pentru că ești ..13, ci pentru că lumea s-a convertit demult la semnificația cifrei ce-o porți la coadă. Am să te rog să nu fii zgîrcit, să dărui zîmbete, să semeni fericire, să aduci acasă sufletele rătăcite, să pui o mînă de sănătate pe rana durerii. Să fii atît de frumos, încît să nu te lăsăm să pleci. Oare o să-ți fie cu putință să fii așa?
Eu te voi întîlni la fel, ca și pe toți frații tăi, sărutîndu-mă... așa ne e tradiția, te rog mult, cînd vei intra în casa mea să ne săruți și tu pe frunte, cu miros de mir, ca o binecuvîntare...

Post Scriptum:

Moarte, în anul care trece, pe care tu l-ai savurat din plin și ai triumfat gladiatoare, ai adus lacrimi sfîșietor de dureroase multora, prea multe, prea dureroase, ai secerat accidente si întămplări nenorocite făr' să te gîndești la cei ce pleacă și la cei ce rămîn...Dacă tu nu ai avut niciodată copii, dacă tu nu ai avut niciodată mamă, dacă pe tine nimeni,niciodată nu te-a cuprins la suflet, nu-ți arunca mînia neagră printre noi, te rog, e mult, prea mult...ai luat într-un an , cît pentru o viață. Nu lua copiii altora ca să fie ai tăi și nu lua părinții copiiilor, ca să fii mingîată și tu. Mi-i milă că nu știi să iubești. Pleacă,nu doar la anul ci în veci.

marți, 18 decembrie 2012

Nămeții prostiei noastre

De vreo cîteva zile de cum deschid televizorul,mă întîmpina de pe ecrane stihia iernii... Moldova s-a tranformat într-o adevărată capcană a zăpezilor, iar prezentatorii tv fac țurțuri la gură relatînd despre ravagiile la care sîntem supuși de Nemiloasa cu fulgi. Breaking news, News alert, știri de ultimă oră și tot așa, nu mai contenesc să vină gîrlă în casele noastre din studiourile Publice sau Jurnale. Mi se face rău. Mă apucă furia și vorbesc singură prin casă. Noroc de zăpada asta, că de altfel nu știu cu ce umpleați jurnalele de știri! De cînd a nins nimeni nu omoară, nimeni nu-i violat,iar de corupție nici vorbă, sîntem curați la buzunare! Cel mai mult mă irită oamenii indignați, că uite autoritățile nu le sar în ajutor, că stau blocați în nămeți de atîtea ore și nimeni nu vine! Oameni buni, de ce v-ați aventurat să ieșiți din casă pe așa timp,unde v-ați pornit? Hai înțeleg un caz urgent, o grabă mare,o naștere, da cred că n-ați început a naște toți odată și v-ați pornit în sfînta Duminică la "rodom" în potopul de fulgi? Un reporter, cu mersul unui pinguin înghețat, o întreabă pe o doamnă, roșie de furie precum e Moșul, de ce s-a pornit din casă dacă a văzut averizarea meteo de ninsori abundente? Ea cică, culmea, s-a pornit la rude în satul din vecinătate si uite s-a blocat în omăt și stă de atîta timp. Femeie dragă, vine Crăciunul, vine Anul Nou, aveai cînd să te vezi cu neamurile, ei ce te-ai pornit pe dezastrul cela alb ,a? Ca să stai înfiptă într-un troian și să urli că Filat nu vine să rănească zăpada? Și tot circul ista îl privesc deja de 3 zile. Credeam că mă uitase toxicoza, dar uite c-a revenit, am rău de oameni înzepeziți de prostie. Sau altul, mai deștept, la ora 12 noaptea stă blocat lîngă vama Leușeni,cu 2 copii mici în mașină și suduie ca la cort că nu-s rănite drumurile. Omul s-a pornit la munte. Vă dați seama, pe așa timp, cu copiii și dacă la noi e prăpăd, atunci în România e trindeț, unde te pornești nene, dacă muntele de zăpadă vine la tine?????? Stai lume acasă dacă nu ai vreo treabă urgentă, dă focul în sobă, spală un chiloț, cautăți de treabă prin gospodărie, și nu te porni la neamuri, că riști să nu mai apuci Crăciunul vie.
Cu orășenii e altă treabă. Pe ei nu mă înfurii, pe ei prind "zub". Pe unii. Chirtoacă în aceste zile e pomenit de mamă, de Hristoși și Dumnezei. Cu stuchit la gură și cu multe rusisme. Mai în scurt un olive întreg în capul lui. Toți sînt nemulțumiți că nu vine nimeni să le rănească ogrăzile. O doamnă, cu rădăcini slave desigur, se indigna că uite i-au făcut o pîrtie de doar 20 cm prin ogradă, cum să mergi în așa condiții? Doamnă, scoală la 6, ia lopata și fă-ți un drum de un metru, așa încît să poti să-ți legeni bucile pline de voluptate în voie. Curtea vă e măturată, gunoiul vi-l duce de la scară, scările blocului vi le spală, de văruit, vă varuiesc copacii și bordurile, da ieșiți oameni și vă curățați zăpada, solidarizați-vă un bloc întreg și puneți mîna pe lopeți si făceți-vă curat. Nu reușește nici primarul, nici drumarul, luați voi și vă creați condiții. Cît poți s-auzi atîta bocet? De plouă e vinovată primăria ca te strochesc mașinile, de ninge tot primăria.După acel tsunami,prin care au trecut sărmanii japonezi, aduceti-vă aminte, într-o săptămînă era lins de curate acele orașe, și nu l-au așteptat nimeni nici pe premier, nici pe primar, singuri s-au mobilizat. La noi să fi fost, domane ferește așa ceva, și azi stătea Laguta în fața primăriei cu megafonul în mînă, aruncînd sudalme lui Chirtoacă. Lume, nu vă fie lene, majoritatea care trăiți la bloc aveți rădăcinile la țara, stiți a ține o lopată în mînă, luați-o și făceți curat în gospodărie, și nu vă fie frică de mozoale. Or e mai relaxant să bei o cafea la Tucano, și să-i defaimezi pe cei care nu-ți fac condiții în curte...or e mai bine să te simți burghez, chiar dacă n-ai stofă..
Dragii mei, a venit iarna, ne-am tot văitat o vară întreagă de secetă, acum avem zăpadă din plin, e un motiv atît de frumos să ne bucurăm de viață, de cîți ani n-am mai avut omăt la sărbători? Uite acum avem și-i mult, și-i frumos! Ce-ați vrut, e decembrie cu troiene și nu primăvară cu puf de plop!
Și cum a zis Băsescu o vorbă, devenită proverb, " Iarna nu-i ca vara!" Și vreți sau nu vreți, pentru sîmbătă au anunțat iar ninsori, iar dacă au anunțat,înseamnă că sfîrșitul lumii nu va fi vineri! Așa că la treabă și gata cu scîncitul, de altfel nu vine Moșul!

miercuri, 12 decembrie 2012

Suflet unic de lîngă UNIC

Pe el n-ai cum să nu-l știi, l-au văzut toți și nu o singură dată. Ne întîlnește și ne petrece ori de cîte ori urcăm sau coborîm acele scări, care fie ne duc spre piață după o mînă de mărar, fie la întîlnirea vieții în fața renumitului magazin, rămas cu același nume sovietic, ,,UNIC", chiar dacă demult nu mai e unic, iar cei ce l-au botezat nu mai sînt sovietici...În subterana de la UNIC clocotește viața . Toți se grăbesc undeva. Acest peisaj de plină locomoție îl țin minte încă de pe vremea cînd eram mică și-o țineam pe mama strîns de mînă de fiecare dată cînd intram în gura acelui mic tunel subteran, îmi era frică sa nu mă înghită acea gloata nemulțumită că-i îngustează drumul un pui de om cu două funde.
El nu se grăbește nicăieri de atîția ani. Stă cuminte în același loc, neavînd curajul să ridice capul. Am impresia de multe ori că el recunoaște lumea care a mai trecut prin acel loc, după pantofi. Azi au trecut doi pantofi negri cu maci roșii, s-au oprit lîngă el, i-a întins ceva și-au plecat... Mîine aceiași maci fac același popas scurt, însă umil pentru cel ce îi privesc, și-apoi pleacă...iar el rămîne să-i aștepte altăzi din nou...și nu pentru a se opri, ci doar să revadă...macii...
Cerșetorul de la UNIC. Tînărul cu capul mereu plecat, cu proteze de lemn în loc de picioare și cu mîinele amputate aproape total. De ani buni trec pe lîngă el cu o strîngere de inimă, dusă uneori în prag de licărire în ochi. Mă apropii de el, îi las în cana de fier o parte din zvîcnirea mea. Mulțumește din cap, fără a-l ridica, făra a îndrăzni să te privească, uneori găsește putere să și zîmbească în schimb...Oare cum îi e s-o facă? Oare ce gîndește? Oare visează la ceva? Oare o jumătate de om, cum e el, are sufletul la fel de jumate?
Ieri am trecut pe lîngă el din nou. Nu îmi era tocmai în cale, însă am mers intenționat pe acele scări, doar să-l revăd, să las în cana rece,cuprinsă între două cioturi de mîini, o hîrtie mîrșavă, care nu-l face mai fericit, poate mai sătul...Mi-a mulțumit la fel, plecîndu-și fruntea. Nu i-am văzut ochii niciodată. Însă intuiesc eu ca-i are frumoși, calzi, cum rar îi au acei cu picioare.
Afară se zbuciumă a iarnă. Eu stau în casă, mi-i cald și scriu despre el. El, care poate niciodată nu va ști că cineva s-a gîndit la inima lui servilă, el care și în acest moment poate așteaptă niște pantofi sa treacă. Si poate nimeni nu știe ca el cîndva a alergat într-un cîmp de maci că i-a prins mamei în păr aceste flori de foc, el, cu mîinile lui... Și poate nimeni nu știe că tot el a fost campion european la tenis de masă și că paleta lui s-a rupt în tinerțea-i fragedă... și n-a mai luat-o în mîini niciodată, pentru că n-a putut. O privește și azi dintr-un cămin pentru persoane cu handicap.
Mă tot gîndesc, oare lui cine-i daruiește mărțișor, cu cine ciocnește ouă roșii în Noapte Învierii, cine-i cîntă un colind? Oare își visează mama? Și cum e să vreai apă și să n-o poți bea, pentru că n-ai mîini? Și ce vede el cînd se uită jos,în cimentul rece de atîția ani? Și ce simte el cind aude ,,săracul?
O fi el trimisul lui Dumnezeu pentru a ne vedea sufletul și nu portmoneul?

vineri, 7 decembrie 2012

Vreau un sfîrșit de lume violet!

De cum am pășit cu piciorul în decembrie, tot mai des și nu doar pe la colțuri, auzim vorbindu-se de sfîrșitul lumii. Vorbesc toți și peste tot. La pîine, pe ulițele satului, în beci la botul calului, la o hrincă cu slănină ...lumea vorbește. Și ce are a face săraca de ea dacă lemne de foc și-a strîns, compotul stă încuiat în borcanele prăfuite,iar grîul în pod așteaptă o mînă de morar. Dacă cu ceva ani în urmă întrebai un omulean, prins în horă cu strînsul roadei, de poporul mayas, avea să răspundă că rușii l-au învățat să se iscălească pe chitanța de lumină și atît, azi de calendarul care prezice Ziua de Apoi, știu toți, chiar si acei care în loc de iscălitură,pun un deget înmuiat în cerneală..
Am privit o groază de filme despre renumita Apocalipsă, le urmăream încă de pe vremea cînd nu puteam pronunța bine acest cuvînt, iar sensul lui pentru mine rămînea la fel de stîlcit. "Apollo-13", apoi "Armagedon", film pe care și azi mi-i dragă să-l privesc, pentru că retrăiesc emoțiile cînd mă îndrăgostisem de Bruce Willis, ahhh, quel amour............ el era bărbatul pe care l-am iubit platonic muuuuuuuuult timp, si-i mulțumeam lui Dzeu pentru ziua cînd mama ne luase "vidic", și eu chiar vroiam să fie sfîrșitul lumii, ca să vină Bruce al meu să mă salveze...
Am citit că va începe la ora 8.00 în dimineața de 21 decembrie. N-a mai rămas atît. Bradul l-am împodobit, perdelele le-am spălat, am să fac o masă de bucate și l-om aștepta cum se cuvine, ca la moldoveni, cu omenie, cu pîine caldă, c-o sarma. Acum stau și mă gîndesc, de unde o veni? Dinspre ruși, dinspre Obama sau a veni mai întîi pe la noi? Trebuie să știm , ca nu cumva să nu ne găsească acasă Sfîrșitul. Parcă văd acea zi. În acea zi vor suna telefoanele ca în ziua de Botează, cînd umblă preotul prin sat cu agheasma cea mare, iar vecinele se suna de dimineața și se anunță :" e la Frosea", "e la mine", "s-o pornit la tine". Cam așa s-arate acea zi? A intra pe la fiecare s-au are vreo listă a acelor aleși? Va veni singur sau cu tot cu poporul Mayas? Ne va lua tot, ne va lua și pe noi, s-au va veni în fiecare zi după oleaca, la fel c-an Tunul de Lemn, azi după o oaie, mîine după ouă, poimîine după Maria? Doamne, ce va fi?
Nu mă tem de El. Dar nici nu-l aștept. Vreau să cred în basme cu zmei și căpcăuni, care suflă foc, de pîrjolesc pămîntul, dar care se termină cu soare, iarbă verde și pace. Am devenit insuportabili pentru Pămînt, asta o știu. Și el sărmanul se răzbună pe bunădreptate, azi un cutremur, mîiine un tsunami, azi noi o palmă lui, mîine el un pumn nouă. Și are pentru ce. Nimeni și niciodată nu și-a bătut joc atît de mult de el, cum o facem noi,în ultimele decenii. Distrugem ceea ce predecesorii noștri au păstrat cu atîta sfințenie...pentru noi.
Și dacă ar fi să vină Sfîrșitul Lumii luna asta... știți unde aș vrea să-l aștept? Nu, nu lîngă brad, nici în beci, într-un cîmp cu lavandă care miroase a Dumnezeu...Cu toți ai mei, cu un copil nenăscut încă, acolo vreau să-l aștept, pentru mine așa arată Raiul, iar eu vreau să cred că e anume așa și că cei dragi mie plecați într-acolo, alearga în marea violetă și-s fericiți. Eu am văzut acel cîmp cu flori de lavandă. Există cu adevărat! Și dacă cumva pe 21, Apocalipsa se amînă, vreau să-l revăd, să-i cer Pămîntului iertare, să-i sărut mirosul și să-l rog să înflorească și pentru copiii mei. Iar după... vom mai vedea ce-a fi!
P.S. Vă recomand din suflet filmul "What dreams may come", e o adevărată stare de beatitudine sufletească!

Scrisoare fiului meu la 2 ani

Dragul meu,

Azi ai venit pe lume, din nou, al doilea an. Ma întrebi ce-s pentru mine ai tăi 2 ani? Mhm...îs 2 ochi mari ce mă privesc, 2 mîini ce mă cuprind tandru, 2 picioare ce fugaresc copilăria prin casă...Te privesc și iar nu pot să cred, ești al nostru de atîta timp. Tot de atîta timp iubesc toamna enorm,pîn la tine o uram,după tine o aștept. În ziua cînd veneai pe lume mă uitam pe geam, țin minte și acum sticla caldă, era cel mai frumos soare afară, parcă era o primăvară devreme.Te-au așteptat toți, și nici toamna n-a putut pleca fără să te vadă, te-a sărutat și s-a dus. A doua zi a căzut și prima zăpadă.

Cînd am rămas însărcinată am știut că am băiat, că ești tu, și nimeni nu mă putea dezbate de la convingerea mea. Dacă e fată? Nu, băiat, și e al meu! Țin minte și azi cînd ne-am întilnit ochii pentru prima dată, îi aveai mari, negri, speriați. Te-am întîlnit pe astă lume plîngînd... de fericire...te-am cuprins ..nu mai eram singuri, eram în trei...și-un buchet de flori.

Regret că nu pot să-ți scriu în viitor, tu să fii mare și să citești scrisoarea în ziua cînd de fapt faci 2 ani, ah, ce-am rîde amîndoi de cîte le faci acum. Sînt atît de egoistă în dragostea mea pentru tine, încît nu știu cum voi mai putea iubi o surioară sau un frățior...

Azi e ziua ta de naștere. Pentru mulți e încă o zi fugară, pentru mine e unică, ca și Crăciunul, ca ziua nunții, ca tine.
Iubire, îți suflu în torta jubiliară și aș vrea să nu uiți cît te iubesc…azi, mereu, ești darul meu lăsat acestei lumi, vreau să ma ierți că te voi răsfăța, pentru că deja o fac, vreau să mă ierți că nu sînt o mamă perfectă, oricît mi-aș dori,vreau să mă iubești nu pentru că îți sînt mamă, ci pentru că așa simte inima ta, vreau să nu te pierzi din drum, deși vor fi momente grele, vreau să înveți de la mine, dar să nu fii ca mine, vreau să știi că dragostea e unicul lucru pentru care merită să lupți în viață, dar n-o poți forța să fie a ta, vreau să știi că tatăl tău ne iubește enorm și că el face mult mai multe decît mine…și în cele din urmă vreau să trăiești viața așa cum ți-o dorești tu,nu eu. Să nu uiți niciodată,cît de rău va fi, sînt lîngă tine mereu, chiar de dinainte de a te naște!!!
La mulți ani, pui!!!!!!

Mama

Fericirea si hramul

N-am chef de nimic, sînt într-o stare amorfă din care nu mai reușesc să evadez, de parcă stau înlănțuită și nu găsesc un ciocan ca să rup acele inele ce se leagă unul cîte unul ca trăirile mele. Sincer nu credeam c-o să-mi fie așa, gîndeam c-o să fie ca prima dată, dar nu e, e greu, grețos, interminabil, uneori hilar chiar. Simt o repulsie față de tot, și de mine chiar, Rănesc iar, de data asta însă nu ma doare că doare pe cineva, mă răsplătesc pentru starea mea de rău... și mi-i bine așa, ca unui vampir...Nebună mai sînt!!!!!! Ieri a fost hramul satului meu, de dimineață am tot încercat să scriu o postare dedicată leagănului copilăriei mele, am scris cîteva rînduri și priveam în gol la foaia albă electronică ce aștepta să fie umplută cu niște creveți din marea mea de închipuiri, însă muza îmi plecase la masa cu sarmale și răcituri și în lipsa ei am abandonat și eu ideea. Îmi cer iertare dragul meu sătuc, știu că mi-ai dăruit enorm de multe momente frumoase, care sigur nu aveau aceeași valoare dacă le trăiam altundeva, m-ai răsfățat cu cele mai senine dimineți și apusuri, mi-ai împletit cosițe lungi de rouă, m-ai făcut să nu dorm nopțile stînd pe la gard îmbătată de amor... iar eu n-am găsit destulă inspirație să-ți scriu răvaș. Promit c-o s-o fac, but yesterday was too much for me...
Am stat ieri pierdută mut timp în nimicuri internauțiale căutînd naiba știe ce, doar -doar mi-a sta mai bine, și asta cred că avea să dureze o veșnicie, dacă din fereastra oranj a calculatorului nu îmi sclipăcea interminent un mesaj de bun salut venit de la o cunoștință mai veche, pe care, dacă foarte sinceră să fiu acum, am uitat-o de cum am apucat drumuri diferite la răscrucea unde ne întîlnisem. Ne cunoscusem banal, într-una din multele mele seri petrecute prin cluburi unde îmi plăcea să-mi zbucium tinerețea mai ceva ca zdubii boxelor. Apropo, vorbesc de o Ea. Era cu un băiat simpatic,matur în comportament, pe care eu îl găsisem plictisitor. Stăteam toți la o masă gălăgioasă înnebuniți de tinerețe și viață frumoasă... glumeam, rîdeam, beam...ei doi erau mai retrași de atmosfera noastră, se iubeau enorm, știam asta cu toții și nici nu încercam să intervenim între ei, erau pierduți în lumea lor. Îți rămînea doar să-i admiri pentru dragostea ce și-o purtau, lucru care pe ani ce trece intră tot mai mult la naftalină, din păcate. M-am mai întîlnit cu ea de cîteva ori prin oraș, ultima dată era într-un extaz de fericire greu de imaginat, se casătorea! N-am auzit de ea mult timp, ieri printr-o coincidență de stări m-a găsit virtual și tot virtual ne bucuram de reîntîlnire după atîția ani. Doamne, cum se mai schimbă toate în lume și cum viața îl schimbă pe om...Destinul ei s-a rupt acolo... în momentul cînd se pregătea de nuntă, a rămas la capitolul ,,nemireasa lui", el plecînd stupid, repede, și dureros pîn' la sînge, într-o altă lume unde nunți nu se fac, acolo doar se așteaptă unul pe celălalt. Au trecut 8 ani, ea își petrece timpul între serviciu, unde pleacă din pură datorie și romane de bulevard, pe care le savurează cu perdeaua trasă, arareori se delecteză cu integrame. Și atît. Nu visează, nu speră, nu trăiește. Așteaptă cu nerăbdare ziua cînd i se va bate primul cui, așa percepe ea fericire acum, vrea la el cu orice preț, însă nu are curajul să-și pună capăt zilelor. Ia antidepresante, merge la psiholog.
Mereu cînd trec prin niște stări mai nasoale mi se întîmplă să ma poticnesc, exact la moment, cu situații de viață care îmi vin ca un contraexemplu la tot ce trăiesc eu și consider ,,drama mea".
Ieri mi-a fost rău, apoi mi-a fost și bine, apoi am fost fericită. Nefericirea altuia m-a făcut să-mi prețuiesc fericirea mea.

Momente firești într-o lingură de dohot

Cîtă fericire îți poate aduce o baie caldă după o zi de umblat prin ceață și dezmăț de toamnă...Mă scufund în apa milostivă și gîndul mă duce la o lagună limpede unde sînt doar eu cu mine. Uneori trăim viața atît de banal, ordinar poate și nu prețuim momentele frumoase care doar învechite de timp, devin într-o zi amintiri de neuitat. Iau o mînă de bulbuci de spumă și încep ai privi cum se sting, repede, unul cîte unul,înțepați parcă de vîrful unui ac...viața lor începe în sticlă și termină în mîna mea. Cît sîntem de norocoși. Trăim mai mult, dar uneori, poate nu atît de parfumat ca ei...Și iar nu-i bine. Muzica mi se învîrte în creții mei uzi care izvorăsc lungi din atîte momente unice pe care capul meu nu obosește să le adune, sînt momente pe care sigur le trăim cu toții, cel puțin o data-n viață
Momentul cînd te bucuri 3 minute de-o înghețată pe care soarele răvășitor de iulie ți-o întinde pîn' la coate.. cîtă fericire pe capul tău că ai găsit-o exact atunci cînd credeai că mai ai puțin și te îngropi în asfaltul răzmuiat de căldura lui cuptor...Închizi ochii așezat pe-o bancă și-o savurezi și niciodată n-a fost mai bună și nici n-o să mai fie. Ea e unica...
Momentul cînd te uiți în ochii lui lui și știi că vrea să-ți spună ceva, știi și ce vrea să zică, și nu-i de dragoste,ci de rămas bun, și te rogi în sine să tacă, să tacă...și-ai vrea să nu fii acolo ca să-i privești ochii, ai prefera să fii și printre îngeri, în altă viață.. însă nu ești, ești exact acolo unde trebuie să trăiești momentul acesta... și începe a-ți vorbi, iar tu nu-l auzi, simți doar obrajii ce ard ca o candelă în duminica Sfîntului Gheorghe...și-apoi lacrimi ce vin să-i stingă...și-a murit momentul cela...și-ai murit și tu..
Momentul cînd te bucuri de cel mai bun prieten că îți este alături exact atunci cînd te credeai mai sîngură decît un pui de cuc rătăcit, c-a venit în clipa de deznădejde a ta și te simți atît de bine și-i cald pe suflet și-i mulțumești lui Dzeu că pe lîngă mamă, ți-a dat și-un prieten.
Momentul în care ți-ai pus căștile în urechi, ai rezemat fruntea de sticla umedă a troleibusului și gîndul te poartă printre frunzele roșii de arțar, iar tu te bucuri ca ți-i cald, ai prins un loc pe scaun și că acest mic rai cu 2 antene nu se tremină curînd deoarece cobori la ultima stație..
Momentul cînd de dimineață stai cu telefonul în mînă și te rogi de el să sune, î-l pui în buzunar, apoi î-l scoți iar în mînă, gîndind că dacă-i schimbi locul, va scoate un ringtone ragușit, însă el tace și are ecranul negru, și te înfurii pe toți, ai vrea să nu te găsească nimeni, pentru că-s niște proști care nu înteleg nimic...și exact în clipa cînd nu mai sperai la o adiere caldă... auzi un ,,...nothing is gonna change my love for you.. ... Sună. Celulele de fericire îți explodează sufletul. Și nu raspunzi imediat, să nu creadă că-l așteptai să sune.
Momentul cînd primăvara îmbracă în muguri și mărțișoare toți copacii,iar tu mergi pe alee și realizezi că n-ai văzut primăvară mai frumoasă de cîțiva ani buni, ce suflet orb aveai... și îți promiți în sine că vei începe a trăi altfel deacum, tragi aer și închizi ochii... simți iarba cum crește în tine.. și Doamne cum miroase, nici un Dior n-are puterea sa, ai vrea să fii și-o vacă pe moment, să-i guști din verdele fraged.
Momentul cînd îți cumperi o carte și te simți atît de bogat de parca ti-ai luat un ceas scump. N-ai răbdare s-o citești, sa-i savurezi paginile ce miros a brad cu cerneală. O pui pe raft lîngă celelalte și stai o clipă în fața lor, ca în fața unei icoane, și ți-i bine că le ai, că-s ale tale...
Momentul cînd o prietenă, pretinsă bună, îți spune că l-a văzut în oraș cu alta, și ai vrea să nu-i vezi bucuria cu care ți-o spune, și ai vrea să crezi că îmbrățișarea ei de consolare e sinceră și fără mască...însă nu poți, o trădează ochii și fericirea din voce pe care încearcă s-o schimbe,însă cu puțin talent.... în acel moment relizezi cum pierzi doi oameni dragi, un iubit și o prietenă... și ți-i parshîv pe suflet, ca într-o zi de luni...
Momentul cînd ochii tăi scaldă marea după un an de despărțire. Și ești doar tu cu ea, ai putea s-o privești la infinit, și-ți vin atîtea gînduri, dar taci ,cum tace ea. Te minunezi de perfecțiunea acestei lumi și te avînți în valurile ce-ți leagănă tinerețea veșnică.
Momentul cînd savurezi cafeaua de dimineață singură, doar tu și televizorul, și-o beai în pijamă, pentru că anume așa vreai tu. E un ritual mirositor de boabe prăjite și o serie din Doctor House,iar magia ei o cunoști doar tu și nu dai voie nimănui să intervină, pentru că s-ar alege praf de horoscopul zilei lui.
Momentul cînd vezi pe testul de sarcină acele doua scîntei roșii care ard în propriul suc de fericire și care ție îți stoarce doua bobițe de rouă din ochii care nu cred încă minunea ce-o privesc. Îți dai seama că viața începe de la două liniuțe, iar tu ești acea care le-a desenat, îl strîngi în mînă și plîngi pentru că în sufletul tău bate inima lor.
Momentul cînd te-ai trezit dimineața și ai aruncat o privire spre geam și ai văzut prima zăpadă, schițezi un zîmbet de copil și te minunezi ce darnic e Moșul înainte de sărbători. Simți a iz de portocale și ciocnitul cupelor de șampanie. Mai trece un an și îți promiți că în anul ce va veni vei trăi totul altfel, vei fi mai bun, vei fi neapărat fericit, îi vei prețui pe cei dragi altfel.
Apa mi s-a răcit, iar eu tot stau pierdută în acele momente...simple fericiri omenești care mor neînsemnate ca baloanele de spumă... Oi fi eu pentru alții o lingură de dohot, însă știu să miros frumos în acele clipe fade, care adunate fac o viață de om.

Moldovean de noiembrie

Mă chinuie acest noiembrie slimos precum un melc... niciodată nu mi-a placut de el, după un fluture efemer cum este vara, vine el de-și trage cochilia fleoșcăind în proprii muci. Ieri intram în unul din magazinele din capitală, înfofolită ca o mîcă, pentru ca primul fior al iernii l-am simțit anume așa, strangulată de grețuri și cu un face-off, deschid ușa fără să-mi ridic privirea și deodată nasul meu fragil de insărcinată simți miros de brad... Mă pomenisem într-o Țară a Minunilor care mă făcu să-mi gîdile sufletul de fericire precum o pană talpa piciorului. Era atmosferă de An Nou cu brazi împodobiți, cu clinchet de clopoței, cu jucării și argint aruncate la locul potrivit...era feeric. Mi se făcu atît de bine și mă simțeam atît de copil. De multe ori îmblăm rătăciți de noiembrie, constrînși de rutină si nevoi proprii și nici nu observăm cum niște momente atît de neînsemnate pot renaște sentimente pe care le credeam utopice, cînd de fapt stau în inima prăfuite tot de firea eu-lui care le-a aruncat acolo, de cum am lăsat chiloțeii copilăriei noastre și nu ne-am mai întors să-i ridicăm pentru că e o mare rușine, mai ales de cînd cu bikinii în viața noastră.
Începe să miroase a sărbători, a ger cu cer senin, a foc de cămin, a barbă de Moș,mmmmmmm, se simte? Mereu am fost convinsă și mai rămîn să fiu că sărbătorile de iarnă au o magie aparte, ne pot face mai buni! Nici orele de educație civică, nici profesorul, nici preotul, nici Calul Bălan a lui Creangă, nu au puterea lor, e ceva dumnezeesc la mijloc...și totuși... Mi-i greu să număr cîte asemeni fascinații decembrale ne-ar trebui nouă, poporului basarabean ca să ne facă mai buni? Cînd? Cînd n-o să mai fim martorii sau dacă nu, actorii chiar, infinitelor certuri, reproșuri pe care le poți auzi de pretutindeni: magazin, piață, troleu, spital, de peste tot se aude un zgomot de bruschețe, balansat numaidecît între două graiuri izvorîte din Carpați și Ural. Lumea se ceartă de la orice, pentru orice și chiar din nimicuri. Așa ne e natura în care ne desfătăm ca niște copii și pe care n-am schimba-o pe nimic. De ce să schimbăm o replică de ,,mulțumesc", ,,vă rog", ,,scuzați",pe cînd nouă ne e porcinos de bine cu ,, idi ...hui", și ,, pi..eț"! De ce să mai arunci o amabilitate sau un mînțănesc fară un dinte, unuia cărui îi bagi în mînă 3 lei ca să-i transmită șoferului maxi- taxi-ului, cînd îi destul că i-ai zis un peredaite și-apoi răspunzi la telefon în frumoasa limbă a lui Ștefan... De ce frumoasele si scumpele vitrine ale a centrelor comerciale din capitală, care ascund niște individe dichisite de un charm boemic, te privesc cu dizgrație la momentul cînd pășești pragul micului ei Paris, doar pentru faptul că azi ai hotărît să fii un pic mai casual și ți-ai luat adidașii și fularul...și nu îți arată piesa ce te interesează pentru că a hotărît ea că-i слишком дорого pentru o muritoare ca tine. De ce ne e în padlă să fim fericiți? Pentru că noi am fi fericiți, avem motive însă le considerăm neînsemnate pentru a face o fericire din ele, ne e mai ușor să ne văităm de viață grea, de suflet gol, de oameni proști ce ne înconjoară. De ce mămăliga moldovenească are un caracter atît de bătăios și exploziv? Atît de multe de ce-uri... Moldoveanul are tragere de inimă la toate, mai puțin la carte, vorba cronicarului Cantemir, și la simț bun. Și n-o fi asta cel mai mare nejuns dacă ne-ar păsa de niște oameni mai triști, de niște ochi sclipitori ce te privesc, de viața care de multe ori ne e lene să o trăim..pentru că e mai confortabil așa, să nu-ți pese, să-ți fie lene, să nu te implici. Ai luat inima, ai pus-o în safeu și trăiești fără ea. E mai simplu, iubești fără ea, simți fără ea, n-o împarți cu nimeni. Să fim noi oare un popor cu inimă în cont depozitar?
Am ieșit din magazinul cu miros de brad, trec drumul și aud două voci certîndu-se urît, un țarc de cuvinte împînzeau aerul pe care î-l respirau și copiii ce le treceau pe alături. Îmi bag și eu nasul adînc în fular, trec și eu, indiferentă... doar aparțin și eu acestui pămînt și nu pot să-mi trădez băștinașii. Mă liniștește gîndul că în curînd vin sărbătorile și ca printr-o magie ne vor schimba, vom fi mai buni. Pînă atunci, însă trăim în noiembrie, și ne e bine în mocirla noastră . Ahhh, și-am vrea să fim altfel, însă nu acum, la un alt An nou ...poate...

Specia bărbat

Cine a apărut mai întîi:bărbatul sau femeia?, și dacă a tot apărut el, o fi fiind de natură pură sau e vreun hibrid? Nu e prima oară cînd îmi tulbură gîndirea, ce-i drept pacific, această simplă dilemă care sforăie lîngă mine acum,în timp ce eu încerc să-i descoper rădăcinile, sau mai bine zis cum a ajuns specia dată în patul meu. Și iarăși nu e prima dată cînd mă minunez cum Dzeu reușește să unească destine, pe doi oameni care-și aveau ochii atît de străini, îi adoarme împreună îmbătați de viață...
Bărbatul...muritor de rînd, Apărător și Mai Marele Întemeietor al căminului familial, soț,tată, aruncător de ciorapi nespălați, plin de narcism uneori, alteori plin de mirosuri hidoase, net-superior clasei de jos feminine (cel puțin așa i-ar plăcea să creadă) etc. Sînt o sumedenie de formulări adjectivale care i le-am putea atribui,iar cu asta nu descoper a nimic, realizez cît sînt de diferiți de specia ce-l așteaptă cu atîta drag seară de seară. Ne unește noțiunea de om și ne desparte felul de afi. Tindem să credem că-i cunoaștem,cînd de fapt nu știm nimic de ei. Natura a clădit o masă numită BĂRBAT și a rupt de a dat la fiecare din eve cîte un omuleț din ea și nu știm din ce-i făcut, știm doar ce face.
Vine o zi cînd viața îl rupe de la mama,care pentru el nu va fi niciodată femeie,ci mamă, cuvînt ce nu are nici o tangență cu închipuirile lui despre femei, și-l aduce destinul uneia de care pretinde inimos că s-a îndrăgostit și cu care se așează călduț să depene zilele.Abia atunci,trăind în comuniune, începe a-și manifesta pe deplin virtutea. Le place să creadă că au o logică de fier, rece, obligatoriu corect, iar noi ,, cu mintea noastra de femeie" , de multe ori nici nu sîntem luate în seamă or ce naște creierul nostru sînt catalogate drept aiureli. Le place să ne vadă plîngînd, și nu ca să ne vadă slabe , ci ca să-și confirme confirme superlativul ce rîde din bărbia de pelican. Nu în zadar Timberlake miaună spumos ,, cry me a river.. e e e" or Iglesias cu ,,i love to see you cry", cel puțin ăștia o zic frumoas ,nu ca cei ai casei...Pretind că își doresc alături femei puternice, însă din momentul ce începi ați etala bicepșii mintali asortați la o cochetărie euforică,tipic feminină, riști să te trezești neiubibilă, înșelată sau părărsită. Pentru că bărbații nu acceptă femei puternice alături, să fie.. , dar nu a lui, să fie a vecinului, așa ca să-ti poată reproșa de cîte ori ar avea ocazia că uite altele unde ajung, dar de fapt în sinea sa, te dorește acolo unde ești, sub el, și nu că-i place poziția ci ca să nu să se simtă slab cînd tu devii puternică.
Înșeală. Toți bărbații înșeală. Oricînd, oriunde, nu cu oricune. În fiecare zi, la început de căsătorie, la sfîrșit de viață, mereu se găsește un moment din astea 3, sau dacă nu toate odată, ca să schimbe poziția, patul, soția/femeia. Spun asta cu riscul de a isca controverse în inima celora ce citesc, știu, însă vine momentul cela în viață, pe care ai vrea să nu-l întîlnești, însă el vine neaparat... așa e specia lor..ți-l aduc, si atunci controversele devin afirmații. Și atît. Și lacrimi. Le e ușor să înșele. La început nu-i costă nimic să ia din încredera pe care cineva a rasadit-o în ei. Scapă neprinși, și apoi mai ia puțin cîte puțin din ea, pînă cînd nu mai are ce lua. Straniu... mîinile ar fi trebuit să le fie pline, avînd în vedere cît au luat, însă atunci cînd le deschid nu au nimic... Citeam undeva că bărbații înșeală din 2 motive: că sînt porci și că femeile sînt curve...însă nu am găsit niciun motiv de ce n-ar face-o. Urmează iertare, flori , lacrimi și într-un final repetare...Iar motivul adevărat pentru care o fac rămîne necunoscut și pentru ei, așa le e firea, fir-ar-să-fie.
Le place să fie copii, n-ar recunoaște asta pentru nimic, fiindcă și-ar știrbi din forța bărbăției, îi trădează însă sclipirea din ochi atunci stau lipiți de ,, Masha", se bucură de o prjitură dulce asemeni celor mici, după colindul de Crăciun..,iubesc să fie alintați, mîngîiați, hrăniți, culcați, protejați... de EA...,iar ea să nu obosească cumva, că dealtfel înșeală...
De fapt ce se ascunde într-un schelet de bărbat? Un pumn puternic care face zgomot în masă sau ceva mai mult? Viața le oferă atîtea momente care îi transformă în adevărați titani și tot ea ii preface în piticii din poveste, și asta nu se întîmplă oare din neputința lor de a descoperi enigma femeii?

...merji nunta pe șușă...

Pentru mine toamna are miros de nuntă, chiuie copacii,dansează frunzele, ploaia fredonează cîntecul miresei...Zilele astea am văzut o nuntă așa cum se făceau pe vremuri, în casa mare,cu prosop brodat și cu atîta omenie așezată cuminte la masa cu bucate. Mi se făcu dor de nunțile copilăriei mele,cînd alergam prin cortul întins toată ograda,iar din el mirosea a prăjituri pudrate, a pîine de cuptor, a apă îndulcită ,,Buratino" ... a noi copii. Și-am crescut mari, și-am făcut nunți...însă corturile s-au făcut de piatră, prăjiturile s-au făcut la ,,Franzeluța", iar ,,Buratino" s-a cocacolizat.
Moldovenii au știut mereu să facă sărbători frumoase,bogate, extrem de bogate de ce nu...las să vadă lumea că trăim bine! Și ,,sărbătoarea vieții" se transformă imediat în cheltuiala mileniului, eii și ce, te răscumperi,doar nu degeaba inviți atîta lume! Și cea mai fericită zi începe cam așa: cînd cîntă cocoșii a crăpat de ziuă,miresuica e la coafor,își rotește mîndră creții, își alipește 2 seturi de parapante la ochi,se colorează frumos și-și zîmbește în sine admirîndu-se ,,azi e azi". Mirele e un pic mai norocs la somn, s-a tuns ieri, tot ieri mama i-a călcat costumul și camașa, așa ca las să cînte cocoșii.. Se trezește într-un final, regizează cu operatorul video încălțarea și descălțarea pantofilor pînă se răresc ciorapii, tot de atîtea ori își aranjează părul cu gel, așa încît ,,mokrîi efect" să fie fie perfect..., ia buchetul și pornește pe alee,însoțit de vornicei și druște care chiuie flămînd. Și o găsi. Așa cum nu o mai văzu pînă atunci și nici sigur, după. Încorsetată pînă la refuzul șiretului, aerul cu greu pătrunde prin nări, dar zîmbește... așa ca să iasă bine la cameră și desigur pentru el...zîmbesc și sînii ridicați îndrăzneț, n-au văzut ei atîta libertate de la litoralul ucrainesc pînă în sfînta zi de azi. Iar ea sclipește toată în swarovsky, ca stelele în noapte... La îndemnul cameramanului, el cade în genunchi de-i sărută mîna. După cîteva cupe spumoase de șampanie, care vin să ungă coardele chiuitorilor, apucă drumul primăriei.. acolo prin iscălitură nesilită și benevolă vor pune capăt tuturor răutăților iscate la colțul gardului de baba Vera că, uite, trăiesc neluați.
Ajunși în lăcașul Domnului, preotul nu va uita să-i zică coniței să acopere nițel decolteul nemilostiv ce-l privește de după făclie.
   Iar ce urmează după, e o adevărată cinematografie. Cine a zis că la noi nu se mai fac filme? Ba se fac, lume și încă ce fel...nici ,,Buciumul" lui Tătaru n-a văzut atîta scurgere de talente. Ea fuge, el o prinde, el o sărută,, ea îl privește de după copac, apoi urmează și efectele speciale, ba o ține în palmă, ba o caută și n-o găsește, apoi mai intervin și nașii care îs trecuți deja prin tot aceste scenariu,doar recapitulează și învață tinereii ,,așa da" , ,,așa nu".
Și după îndelungi ore petrecute în fața blitzului, ajung la sală, acolo unde sfîrîe pîrjoalele,iar găinile umplute abia așteaptă să fie golite. Săptămîna modei de la Milano de mută preț de cîteva ore într-un sălaș moldovenesc,unde foșnesc paietele de pe rochii, părul nu se mai mișcă din cauza fixatorului strong, iar extensiile genelor fac umbre...Vin toți întimpinați de nemuritorul marș sovietic, asortați numaidecît conform dress-codului nunților de la noi, domnii cu cravata într-o nuanță cu rochia doamnei, iar ele, la brațul lor chiftesc a kitch moldovenesc. Și uite că de multe ori ne pomenim că facem Revelionul de mai multe ori pe an, or, cel puțin peisajul e același, toți și toate sînt împodobiți.   La început puțini sînt acei care se aruncă într-o horă. Bărbații stau grămadă înflăcărați de o discuție despre politică, așa ca să nu simtă fanfara mațelor, că doar n-au mîncat acasă că vin la nuntă, iar femeile bîrfesc în sine rochia, pantofii, coafura alteea, se întîlnesc, se pupă așa încît să nu să se atingă și exclamează nesincer ,,Vai ce bine arăți!
   Cînd toți oaspeții își găsesc locul la masă,combinîndu-se după interese, statut social și grad de rudenie, nașul ia microfonul, se bîlbîie puțin, că doar are emoții, și-i îndeamnă la pahare și la oale cu mîncare. Sala răsună a tacîmuri și a clefăit continuu.
Pe la mijlocul nunții doamnele încep a coborî de la înalțimi, se împreietenesc între ele și chiar se jăluie de viață. Bahus e la el acasă și e gazdă bună, de-i îmbujorează pe toți. De la high heel femeile trec la desculț, așa ca să se simtă omenește. Cînd se anunță masa mare, iar sarmalele vin săltărețe și te caută la buzunare, unul cîte unul ia microfonul și le dorește ,,ferișire veșnică și casî di piatră", iar în final obligatoriu ,,de la noi mai puțin de la Dzeu mai mult", ca să fie tot în armonie.
Cam așa sfîrșește o nuntă la noi, îți faci datoria, tinerii iau bolul cu bani,mulțumesc la toți de cadouri cu multpreautilizata formulă ,, de unde ați dat Dzeu să adauge înzecit", din cînd în cînd mai ia o drușcă amețită microfonul și chiuie așa ca s-o audă toți vorniceii...și spre dimineață se destramă nunta ca niște zori în fața soarelui.
Nu încerc să judec sau să iau în derîdere, am făcut și eu o nuntă și a fost exact așa cum am descris-o mai sus, pentru că dacă încerci s-o faci altfel riști să ieși din tiparele stabilite tot de noi de fapt și ajungi la rubrica ,,o fost de-a oaia" sau și mai rău. Totul este regizat, și cea mai frumoasă zi din viața noastră e același film pentru toți, doar actorii sînt alții.... însă ce ne facem atunci cînd vine dimineața și nunta s-a sfîrșit? Mai departe scenariu nu-i... mai departe e viață.. cu masa mare, cu bocetul miresei, cu copiii doriți de meseni...iar regizorul nu-i să-ți spună ce să faci și ce urmează.

Crucea roșie a halatului alb

Stăteam cuminte în coridorul ce forfotea a gălăgie îmbinată, de la scîncet de copil pîn'la sunet interminabil de Nokia sau Iphone... Era unul din miile de coridoare ale sutelor de spitale de la noi care de fapt nu se deosebesc cu nimic între ele. Vopsite neapărat în verde sau ,,curichiu"și neapărat pîna la mijloc,pentru că mai sus urmează varul alb -imaculat, ce continuă și peste pod... așa e design-ul, gîndit încă din epoca stalinistă și pe care ,,perestroika" din '90 nu l-a putut aboli. Și în fiecare spital,pe fiecare coridor există cîte o Raisa Petrovna care are două ustensile ,un teu și o căldare, pe care le scoate de după o ușă unde stă inscripționat frumos ,,grupa sanitar" și începe a-și face treaba,mutînd gălăgios căldarea de metal pe care stă scris cu roșu: Хлор.
Toată această orchestră de gălăgie este acompaniată des de sunetul tocurilor care duc un halat alb și care de fapt anunță că vine medicul. Liniște. Trece Dzeul unora, alinarea altora și de ce nu caznaua de dat bani a mai multora. Bat la ușă,intru. Începem o discuție derizorie care nu o făcu să-și ridice nasul din catalogul ce-l răsfoia. Aveam nevoie să-și lase amprenta pe niște hîrtii care de fapt trebuia să i le duc unui coleg de-al dumneaei. ,,Fat-hăi, tu știi că lucrurile estea nu s fac chiar așa...".Am înțeles, mă scotocesc la geantă, doamna ridică capul. Mhm, reflex. Îi întind 50 lei.. de la fat-hăi trecusem la domnișoară..., ahhh, ce alintuș pe capul meu.
Dintotdeauna am vrut să mă fac medic, simțeam că am vocație și dorință. Statutul pe care ți-l îmbracă halatul alb e ca și mantia de judecător... ele nasc vieți și hotărăsc destine. Totuși soarta a decis altfel pentru mine,nu mi-a dat șansa să rostesc făloasă jurămîntul lui Hypocrates,însă mi-a oferit destule ocazii să realizez că lumea dătătorilor de viață e la fel de pestriță ca și a celora care le sprijină ușile în așteptarea unui veridict sau a unuei minuni. Unii trăiesc cu propria inima suferința și bucuria vindecării simplilor muritori, alții se conduc după principiul ,,dacă Hypocrates e mort, jurămîntul lui nu mai e valabil".
În aceeași zi însoțind pe cineva am trecut pragul Institutului Oncologic...Grea încercare. De cum am pășit pe poartă am simțit miros de morfină și a viață arsă. Mă luase frica. Am văzut oameni muribunzi,care nu mai sperau la nimic, am văzut oameni ce-și așteptau cuminți veridictul ,,cît și cînd", am văzut suflete izbăvite ca printr-o minune de boala care nu cruță pe nimeni...Coridoare la fel de pline, la fel vopsite,însă acolo viață nu e, e o lungă așteptare cu un sfîrșit sigur. Nu am îndrăznit să privesc pe nimeni în ochi, priveam înainte, îmi era frică să mă împiedic de lacrimi... erau multe. În acele momente îi mulțumeam destinului că nu mi-a încredințat halatul alb și constrîngerea de a spune sentințe.
Intermediari ai sufletelor noastre,unii contra plată, alții contra inimă. Unii te vindecă, alții te lasă tot atît de bolnav ,însă pînă la urmă, indiferent de sarcasmul fiecăruia,rămîn oameni și nu Dumnezei, oricît ne-am dori să fie. Și ajunge o zi cînd cînd viața îi aduce încet și pe ei,mînați de boli firești, în fața unora care au dat un jurămînt...

O Europă a mea (2)

   Pășeam pe pămînt londonez. Simțeam în inima mea nu un Big-Ben...ci un Big-Ghem pentru că nu știam cum voi fi întîlnită de ei,fiind deja cunoscută cu rigiditatea și intoleranța celor care îți luau pașaportul în mînă, pentru simplul fapt că uite Doamne vrei să le pășești meleagurile și că vor avea cu un străin mai mult la masa lor, la Cina cea de Taină care e MEREU și OBLIGATORIE în renumitele localuri unde sfîrîe a viață îmbibată de ulei, și unde ei vin cu atîta drag de-și așează șunculița pe scaunele multprea neîncăpătoare...
   La check-in fu întîmpinată de un englezoi blond,care nici nu ridică ochii să mă privească, pentru el eu eram încă una. În timp ce mister îmi pipăia îndelung foile pașaportului,eu îl studiam cu nesaț. Vasăzică așa arătau urmașii lui Carol și supușii Reginei. Fără ochi. Nu avea ochi,mi se făcuse pe loc milă de el. Spațiul de unde ar fi trebuit sa-i lucească orbitele,iar de acolo niște ochi senini,intuiesc eu albaștri,era îngropat în slănina obrajilor care ardeau roșii ca niște maci,era transpirat,însă mulțumit, de curînd înfulecase ceva ce-l făcuse enorm de fericit, avea o urmă proaspătă de ketchup în colțul gurii. Mi se făcuse scîrbă.Vroiam acasă.
Nu mă lăsă să trec. Îmi invocase ceva într-o engleză jegoasă ca și el,iar eu.. prea mică fiind în fața unui titan,de emoții nu am înteles nimic,doar faptul că îmi aruncase pașaportul și eu trebuia să mă supun voinței buricului său. Poate eram prea slabă și nu-i plăcu de mine. Ceața în care eram, îmi fusese rărită de o colegă de-a sa. Era o rusoaică drăguță. Mă chemă la ea , parc-o văzusem pe mama,eram fericită,îmi puse ștampila de trecere. Prima dată în viață cînd în sinea mea idolatrizam un rus.Eram oficial în Londra. Și iarăși rușii ne salvează m-am gîndit eu,desigur ironic. Era 30 noiembrie.Exact peste un an,în aceeași zi aveam să aduc pe lume un Ghem de băiat. Sufletul meu nu știa însă nimic. Era o surpriză.
Capitala era o mare adunătură de oameni veniți de peste tot din lume. Preponderent europeni și indieni,ăștia din urmă se simțeau ca acasă, se răzbunau într-un fel că fuseseră colonizați cu secole în urmă. Însă erau extrem de sufletiști...îl aveau infiltrat pe Omul European în vene. Ei te ajutau cu Orice și Oriunde,ceia ce nu făceau și ceilalți conlocuitori,chiar de se întămpla să fie conaționali (mîndria poporului nostru e nemuritoare,e ca și Lenin în sufletul unora)...
Eram cu Tanea, eram cu El, eram Împreuna. Și nimic nu mai conta.
Tanea lucra la flocăit,așa botezasem frizeria unde veneau să se aranjeze miss și missisurile rafinate ale burgheziei. Eu îi țineam companie,nu puteam rata doza zilnică de rîs. Eram pe-o undă de umor,mai ales cînd venea cîte o doamnă cu ceva ani buni în cocoașă și-i zicea Tanei s-o aranjeze că pleacă la întîlnire cu boyfriend-ul...Să fi știut ce vorbeam de dînsa în timp ce-o coafa... se ducea acasă să moară. Sărmanile noastre bunici,n-au mai știut ce-i feon și perie,aveau doar pieptine des...și atît...astea aveau boyfriends...și nu doar...
Am plecat într-o duminică cu Tanea să vedem renumitul parc ce scaldă cu privirea Buckingham-ul. Ne-am lăsat suflețeii acasă,împătimiți de bere și Counter Strike,iar noi am pornit în cunoașterea civilizației. De cum am pășit aleea fălosului domeniu ne intimpină un grup de veverițe,roșcate,argintii, de tot neamul,veneau țopăind spre noi. Nu,nu se poate, răcnisem în sinea mea,nu puteam muri acolo...la școală ne învățase că dacă te mușcă veverița,mori imediat,otravit. Îi zisem Tanei. În cîteva momente porumbeii părăseau copacii de țipetele noastre. Fugeam de veveriți,iar ele după noi. Ne-a oprit un majordon.. și ne-a liniștit. Roșisem ambele de naivitate.
Peste umărul domnului care ne explica că veverițele sînt inofensive, vazui un grup de călăreți costumați, era schimbul de gardă.Nu puteam rata. De data asta alergam după cai. Nu am mai reușit să-i vedem,alergasem mult, eram obosite. Ce dracu'...cai n-am mai văzut ne ziserăm noi, încălzindu-ne la soare pe-o bancă. Venisem acasă spre seară. N-am venit cu mîna goală, aveam și-o amendă achitată... am hrănit porumbeii în parc,iar SIR cu chipiul ne-a pedepsit. Chestia e interzisă prin lege.
Era cald în casă, afară se rupea pămîntul de frig, era cea mai friguroasă iarnă pe care o văzuse pielea albă,fină și grăsuleană de englez. Și era cald, de fapt prea cald în casă pentru că inginiozitatea și spiritul nostru nu ne părăsise,printr-o șmecherie simplă a contorului aveam căldură gratuită. Elisabeta se miluia de noi.
Fulguia. Big-Ben-ul bătea a An Nou. Și ce fel de Revelion ar fi avut Charles,Kate și Henri fără noi în Londra...
                                         ...to be continued again..

O Europă a mea

Am plecat în Londra forțată de unele circumstanțe sufletești,care atunci le-am trăit cu intensitatea maximă a inimii, azi însă le simt desprinse de sufletul meu... Ieșeam în Europa Angelei și a lui Berlusconi... Pentru mine ideea asta era atît de străina,eu,care eram rădăcină convinsă ale acestor meleaguri, nimeni și nimic nu mă putu convinge să le părăsesc,decît pină în Romănia Mamă și înapoi...plecam să mă pierd ca un punct intr-un ocean de litere ale unui letopiseț. M-a petrecut mama,m-a petrecut motanul,m-au petrecut toți cu inima ghemuită de emoții. Era prima dată cînd părăseam spațiul danubiano-pontic dintre Chirca și Maximovca pentru nu se știe cîtă vreme...
Plecam cu El, plecam după El.
Și iarăși constrînsă de birocrația europeană,am făcut un popas mai îndelungat în Paris,apoi in Lisabona,am cunoscut locuri și oameni care m-au făcut sa-mi pară rău că nu le-am oferit ocazia ochilor mei de ai cunoaște mai înainte. Era frumoasă lumea, era alta. Mă minunam să văd cît de buni pot fi oamenii între ei,cu mine chiar...eu, venită dintr-un spațiu mioritic în care și azi în unele case răsună fălos ,,Ţara mea, Moldovă-mamă, Vatra doinelor strabune!Ca un strugure de poamă,Stai pe harta Uniunii!", mă pierdeam cu o hartă de metrou în mînă,în neștiința mea unde îmi trebuia să ajung. Iar oamenii mă ajutau, unii îmi ziceau că-s ,,biutiful",alții mergeau cu metroul pînă la stația la care îmi trebuia să cobor,ca să fie siguri că nu mă rătăcesc...și nu auzeam de nicăieri ,,shto vi saite kak karova?" și nicăieri nu era scris ,,Nu trîntiți ușa" și nici șoferii nu vorbeau la telefon c-o murit soacra-sa ,,di gangrenă la chișior",acompaniat de un tril de șanson. Iar eu nu mă simțeam bine far' de toate astea,aveam nevoie de ele așa ca să-mi simt Patria lîngă mine...îmi era frică să mă cucerească Omul European, el era altfel de specie,nu era ca și noi,era straniu...
Era frumoasă țara lui Napoleon. Cu renumitele monumente de artă pe carele-am văzut doar în cărțile alb-negru de franceza, nu îmi venea a crede că îmi gîdel lentilele din ochi cu aristocrația a tot ce însemna Le France,temă pe care am susținut-o de atîtea ori la examen și despre care de fapt nu știam nimic,e ca și cum un văzător ar citi o carte pentru orbi. Parcuri, Sena, Les champs elysees,toate erau vasali ai ochilor mei. Era sublim,măreț, era istorie,era viață. Și nicăieri nu am văzut inscripționat cu spray ,,Zdesi bil Vasea"...și asta mă făcu să mă gîndesc că francezii mai au mult pînă la noi,cultura noastră e inegalabilă și e greu de cucerit...
Era frumoasă țara Portocalelor. Scăldată de apa caldă a oceanului. Și oamenii erau prea calzi,mai calzi ca francezii...ăștia din urmă aveau temperatură de bunătate...ceea ce mă făcu să cred că în Europa se petreceau lucruri necurate...oamenii erau zombați de bun-simț...și asta nu era deloc bine ma gindii eu...ce noroc de imunitatea noastră sovietică!, sîntem feriți de virusul acesta.Pentru totdeauna. Palmierii, copacii de portocale aranjați cuminți pe alei,trotuare,mă duceau cu gîndul la ,,shorcovii" Chișinăului meu,care stau cuminți și ei cînd vine cîte o mătușă să-i culeagă roada ca să facă povidlă.
Venise și ziua cînd am încălicat aripa avionului și zburam spre țara Reginei. Era pentru prima dată cînd zburam cu avionul singură. Îmi era frică, de ce să nu recunosc,mai ales că avem un vecin de scaun care la fiecare turbulență vroia să-mi sară în spate. Mă irita frica lui și mai tare.Începuse să mă deranjeze și lentilele,îmi înțepau ochii,le-am scos și le-am aruncat sub scaun. Omul European nu m-a cucerit.
Gîndul că Londra mă așteptă mă făcea și mai indiferentă la frica mexicanului de alături. Cînd roțile avionului au pupat pămîntul,m-am eliberat de cureaua incomodă a ascaunului și l-am pupat de bucurie și pe mexican,pe care în sinea mea, acolo sus cînd eram,il botezasem Friky.
Știam că undeva în aeroportul imens mă aștepta El cu un buchet enorm de flori. Însă nu știam de fapt că Europa abia începea și că cele mai frumoase aventuri le voi trăi acolo. Cu El,cu Tanea,cu Omul European.
...to be continued...

Cherchez la femme de Moldavie

Răsfoiam internetul zilele astea, printre rarile ocazii pe care le am ,pentru că am pici,iar el are o Маша , și ochii mi se opriră asupra unui titlu ...,,Femeile din Moldova nu pot face nimic,,...î-l devorez repejor cu ochii înfuriată nițel,neștiind încă despre ce-i. Mereu mi se întîmplă să mă gîdile nervii cînd văd proști care vor să se pișe deștept. Era un articol al unui nene care se indigna că femeile de la noi nu știu a face politică, nu știu să modereze emisiuni de politică...etc. M-am uitat mult la el, avea si-o poza, care imi provocase mai multă repulsie decît articolul și mîna mi s-a dus involuntar la ,,leave a comment,, si i-am scris ca femeile din Moldova pot face mult mai multe decit face el cu mîna dreaptă. Si am închis. Și am uitat. Pînă azi,cînd stînd de vorbă cu cineva îmi povestea cum o cunoștință de-a sa a fost părasită de soț, ea rămînînd cu doi copii mici,singură,fără bani,într-un sat îndepărtat de unde nici Dumnezeu nu-ți aude ruga. Nu aveau ce să mănînce,o iarnă întreagă și-a hrănit copiii cu pîine înmuiată în moare de roșii...la vecini nu îndrăzneau să ceară, erau prea săraci. Au trecut anii,copiii sînt la școală,iar dimineața mănîncă pîine cu unt și ceai cald, și murături mai mănîncă... cînd mama le face friptură cu mămăligă. Ea nu mănîncă murături nici pînă azi.

Un alt caz,o altă dramă. A rămas singură cu 3 copii după moartea soțului ei,urcase la cer în urma unui accident. Vroia să moară și ea,însă D-zeu hotărîse altfel. Traia groaznic de greu, doar din alocațiile pentru copii. Anii au trecut, azi copiii sînt mari... 2 învață la un liceu prestigios, altul e manager la o companie de automobile, ea e contabil- șef la o banca de la noi. E fericită, trăiește bine, are tot la ce atunci nici nu visa...nu s-a recăsătorit.

Aș avea de povestit atîtea cazuri asemenea, se găsesc peste o casă... uite nene că femeile noastre pot face o viață întreagă pe care voi de multe ori o ruinați într-un moment. Nu știi cît poate mișca o inimă de-a ei...nu știi pîna unde ajunge ea pentru copiii și bărbatul ei... se duce în iad și vine înapoi...

Și știe a ierta așa cum voi nu știti. Iartă cînd voi vă dăruiți inima alteia,iar ea continuă să trăiască,pentru casă și copii,iar inima ei rămîne a nimănui. Nene, te-ai întrebat vreodata ce se ascunde în acel loc unde ar trebui să fie suflet,insă de multe ori nu e? Desigur ca nu,pentru că nici nu te interesează. Ai văzut cum arată ea la capătul unei zile din viața ei? Nu,nu e chinuită și nici obosită nu e. E frumoasă,dar tu asta nu vezi...pentru că privești emisiuni despre politică și o judeci... și imediat îți apare ideea de scri mîine un articol.

Ehhh,moldoveanca noastră cea de toate zilele...cît de femeie poate fi...Nu știu cum se face,dar o apreciază de multe ori străinii și nu ce-i ai casei.Azi vine un italian și ne-o fură,mîine un neamț se îndrăgostește de ea,iar tu nene te scarpini la biluțe,involuntar,așa cum o fac toți, iți răsufleci pantalonii,frumos călcați de-o Femeie din Moldova, și începi a scri ,,Femeile din Moldova nu pot face nimic”.

Suflet de mamă

Am cunoscut-o întîmplător,ieșeam de la coafor,am coborît în hol șsi îmi admiram părul frumos aranjat completat de un machiaj natural,superb.Eram mulțumită. Zimbeam. Ea mă privea... Era la fel de mulțumită. Nu i-am dat importanță,continuam să discut cu doamna de la recepție care,la rugămintea mea, îm chemase un taxi. M-am așezat in fotoliul moale și continuam să întreținem discuția care o inițiasem cu doamna,rideam, vorbeam de copii...ai dînsei erau mari , de mine se miră ca am copil ( îmi plăcuse asta, de ce să nu zic). Printre vorbele schimbate,trasem cu ochiul în dreapta mea, intr-o clipă o scanasem..era elegantă, simplă, cu aromă de bun-gust...,era blondă,o prindea bine nuanța la bluza ei preponderent neagră. Puse mîna pe fotoliul în care stam așezată și constată în voce că trebuie schimbate deja, atunci mi-am dat seama, era patroana. Exact în acel moment intră un domn și i se adresă ei, cu binecunoscuta formulă sovietică ce include și patronimicul. Nu greșisem în constatare, era șoferul ei.Deodată am început s-o studiez mai amanunțit, așa sînt eu mai curioasă. Era frumoasa,aranjată,extrem de simplă ( ceea ce nu e prea comun si specific PATROANELOR de la noi,îmbibate de glamour moldovenesc). Începusem a vobi...îmi zicea de fiica ei care învăța in Londra și care de curînd revenise acasa,îmi zicea cît de dornică fusese de fructele si roșiile din grădina lor...acolo zice că nu au niciun gust. Mă țintise bine cu discuția pentru că și eu am fost acolo și știam despre ce vorbește. Se înfiripase discuția noastră așa încît doamna de la recepție nu mai vorbea,ne asculta cuminte,întreruptă de cîteva ori zbîrnîitul telefonului.Daniela.Daniela o chema pe fiica-sa. Îmi povestise multe despre ea.Taxiul nu mai venea,și eu mă bucuram,îmi plăcea compania ei. Emana o liniște nefirească pentru statutul ce-l avea, părea totuși obosită parcă. Mă întreba cîți are băiatul meu, i-am zis aproape 2, mi-a zis încet ,,să-ți trăiască,, și ochii mari albaștri i se umplură de lacrimi,începuse a plînge,plîngea în hohot. Nu înțelegeam nimic.Doamna de la recepție îi aduse niște șservețele, ea știa tot,și nu a insistat s-o calmeze,nu avea rost. Se liniștise și incepuse a-mi povesti. De curînd își înmormîntase feciorul,o tinerețe de baiat,22 de ani...O întîmplare stupidă i-l luase pe dragul ei băiat... de 4 luni o întîlnea soarele dimineața in cimitir, se ducea la el cu noapte-n cap...să fie prima cînd el se trezește...Dan. Dan îl chema. Lăcrimam și eu,nu-mi mi păsa de machiaj. Era prima dată cind vedeam o mamă atît de îndurerată,vroiam s-o ajut,dar nu știam cu ce. Bunica mea și-a înmormîntat 3 copiii, și atunci am plîns și eu,dar erau altfel de lacrimi, atunci nu eram mamă...
Venise taxi-ul și am plecat,cuprinzînd străina care mă facuse in 10 min să plîng cu ea. Am lasat-o lăcrimînd. În mașină mă bătea vîntul pe toate 4 ferestre lăsate deschise din nepăsarea șoferului, mă deranja,însă nu vroiam sa le închidă... mă gîndeam la durerea ei. Avea tot si n-avea nimic. Abia atunci,punînd cap la cap tot ce mi-a zis,mi-am dat seama cine e... era mama băiatului care murise în urma unor bătai într-un club de noapte. Cum de nu ma izbise asemănarea lor, l-am vazut și eu in pozele de știri...,semăna leit cu mama sa. Am văzut o mamă îmbrăcată în durere. Si cine o întreaba cîți copii are,spune doi, un băiat și o fată.
În seara ceea am fost la o nuntă. N-o țin minte pentru că m-am gîndit la ea. Și acum mă gîndesc.

marți, 4 decembrie 2012

Nimicuri despre mine

   Aveam ideea asta de ceva timp in cap, imi tot forta cerebelul s-o aduc la viata, insa mereu nu imi ajungea destula vointa sau poate nu se isca momentul.. si uite c-a venit azi,dupa niste ploi reci de toamna,care ne tot framinta oaselede citeva zile, de rid cuverturile infofolite pe noi,iar canile calde de ceai abia astepta sa fie sorbite si umplute iar. Dintotdeauna mi-a placut cuvintul scris pentru ca din toate el mai are o sansa...sa fie sters daca raneste, inainte de a-i da zbor... , desi ai un interlocutor mut, stiu ca ma asculta,foaia... Mi s-a facut dor de zilele cind nu stiam de sticla monitorului,cind scriam in caiete trasate cu linii mari, mi s-a facut dor de mirosul de pasta de stilou, de scirtiitul lui pe foaia alba,de noptile de iarna in care nu aveam lumina,iar gindurile imi zburau razlete dornice sa fie adunate pe foaia incalzita de caldura lampii...
   Nu mi-i dor de acele timpuri,mi-i dor de mine cind le traiam..nu pling nostalgia zilelor cind nimicul ce-l aveam nu face diferenta intre noi,sufleteste,ci regret nesansa de a le intoarce.
   Mi-a placut si inca imi mai place sa scriu. Despre orice. Intotdeauna am fost convinsa ca nimeni nu ar avea rabdarea sa ma asculte,am multe aiureli, si daca nu le spun explodez si ranesc...si doare...si de cele mai multe ori e acel drag care doare...si imi trece ...si ma doare si pe mine c-am ranit...Asa-s eu,o fire mai vulcanica,dar iubesc si imi pasa de tot sufletul ce-l simt ca vibreaza linga mine si la capatul celalalt al firului de net, in tara Odnoklassnicilor si al Feisbucelei (mare nemernicie cu astea doua, atita viata pierdem noi cu ele...).
   Tind sa cred ca si eu plac lumii,cind eram adolescenta eram sigura ca atu-ul meu imi erau picioarele lungi, azi picioarele nu mi s-au mai lungit,sint la fel si ele si eu, doar vreau sa cred ca deasupra lor s-a mai cladit ceva suflet si de fapt, acel suflet se face mai vazut decit ele,si el e blind si plinge si ride si are inima. Iar daca lumea nu ma place,eu o plac,chiar mi-i draga si-o adulez!
   Am multe a spune, uneori nimicuri ordinare,alteori nimicuri importante,depinde de stare..ce bine ca lumina nu se mai stinge si cerneala in stilou este indeajuns...