Pe el n-ai cum să nu-l știi, l-au văzut toți și nu o singură dată. Ne întîlnește și ne petrece ori de cîte ori urcăm sau coborîm acele scări, care fie ne duc spre piață după o mînă de mărar, fie la întîlnirea vieții în fața renumitului magazin, rămas cu același nume sovietic, ,,UNIC", chiar dacă demult nu mai e unic, iar cei ce l-au botezat nu mai sînt sovietici...În subterana de la UNIC clocotește viața . Toți se grăbesc undeva. Acest peisaj de plină locomoție îl țin minte încă de pe vremea cînd eram mică și-o țineam pe mama strîns de mînă de fiecare dată cînd intram în gura acelui mic tunel subteran, îmi era frică sa nu mă înghită acea gloata nemulțumită că-i îngustează drumul un pui de om cu două funde.
El nu se grăbește nicăieri de atîția ani. Stă cuminte în același loc, neavînd curajul să ridice capul. Am impresia de multe ori că el recunoaște lumea care a mai trecut prin acel loc, după pantofi. Azi au trecut doi pantofi negri cu maci roșii, s-au oprit lîngă el, i-a întins ceva și-au plecat... Mîine aceiași maci fac același popas scurt, însă umil pentru cel ce îi privesc, și-apoi pleacă...iar el rămîne să-i aștepte altăzi din nou...și nu pentru a se opri, ci doar să revadă...macii...
Cerșetorul de la UNIC. Tînărul cu capul mereu plecat, cu proteze de lemn în loc de picioare și cu mîinele amputate aproape total. De ani buni trec pe lîngă el cu o strîngere de inimă, dusă uneori în prag de licărire în ochi. Mă apropii de el, îi las în cana de fier o parte din zvîcnirea mea. Mulțumește din cap, fără a-l ridica, făra a îndrăzni să te privească, uneori găsește putere să și zîmbească în schimb...Oare cum îi e s-o facă? Oare ce gîndește? Oare visează la ceva? Oare o jumătate de om, cum e el, are sufletul la fel de jumate?
Ieri am trecut pe lîngă el din nou. Nu îmi era tocmai în cale, însă am mers intenționat pe acele scări, doar să-l revăd, să las în cana rece,cuprinsă între două cioturi de mîini, o hîrtie mîrșavă, care nu-l face mai fericit, poate mai sătul...Mi-a mulțumit la fel, plecîndu-și fruntea. Nu i-am văzut ochii niciodată. Însă intuiesc eu ca-i are frumoși, calzi, cum rar îi au acei cu picioare.
Afară se zbuciumă a iarnă. Eu stau în casă, mi-i cald și scriu despre el. El, care poate niciodată nu va ști că cineva s-a gîndit la inima lui servilă, el care și în acest moment poate așteaptă niște pantofi sa treacă. Si poate nimeni nu știe ca el cîndva a alergat într-un cîmp de maci că i-a prins mamei în păr aceste flori de foc, el, cu mîinile lui... Și poate nimeni nu știe că tot el a fost campion european la tenis de masă și că paleta lui s-a rupt în tinerțea-i fragedă... și n-a mai luat-o în mîini niciodată, pentru că n-a putut. O privește și azi dintr-un cămin pentru persoane cu handicap.
Mă tot gîndesc, oare lui cine-i daruiește mărțișor, cu cine ciocnește ouă roșii în Noapte Învierii, cine-i cîntă un colind? Oare își visează mama? Și cum e să vreai apă și să n-o poți bea, pentru că n-ai mîini? Și ce vede el cînd se uită jos,în cimentul rece de atîția ani? Și ce simte el cind aude ,,săracul?
O fi el trimisul lui Dumnezeu pentru a ne vedea sufletul și nu portmoneul?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu