Pe mine lumea mă citește. Eu mă mir că o mînă bună de oameni au răbdare s-arunce un ochi peste demența mea. Straniu, frumos, cu emoții pentru cea care scrie, și totuși.. pe mine lumea mă citește. Chestia asta îmi provoacă un paralici mental parcă și-un zîmbet în colț de gură. Aș fi ipocrită de-a binelea dacă aș nega plăcerea de a fi cautată pentru a vedea dacă n-am mai postat ceva, iar dacă cautarea se încheie cu o deziluzie...de nimic nou pe blog... îmi place întrebarea, de ce nu mai scrii nimic? Îmi simt muza curtată într-un fel, iar asta fie vorba între noi, mă bucură desigur. Pentru mine blogul e un jurnal de emoții sincere, care spun despre mine mai mult decît aș spune eu prin vorbe. Eu mint prea mult în viață ca să mint și pe blog. Inspirația îmi vine din orice, dintr-un cercel roșu, dintr-o sorbitură de borș acru, din coji de portocale, din mirosul de dinaintea Paștelui, dintr-o chichie verde...
De exemplu, o călătorie cu troleibusul 22 poate să mă insipre nesperat de mult într-o zi de primăvară rece. Eu nu știu ce-i mai plăcut, să mergi în rutiera arhiplină unde unii șoferi ascultă Chanson sau Dirlidinga și toți încearcă să se țină neapărat de același segment de bară, de care te ții tu, sau să iai troleibusul 22, din seria celor noi, neapărat, să te așezi la geam și pur și simplu să privești lumea care urcă-coboară, care poartă cu sine povești impresionante de viață sau, alteori, să vezi prostia cum face spume pe barba unora.
Femeia din fața mea , trecută de 40, are părul scurt și mult aur pe ea, prea mult pentru o zi obișnuită de luni. O trec banal cu privirea și întorc capul spre geam. Încep întrebările despre ea către mine. N-am să înțeleg niciodată de ce femeile se tund scurt odată cu trecerea anilor? E o modă, un habitat, ce e? De ce de la gîța lungă și deasă din tinerețe se ajunge, în timp, la mașina de tuns bărbați? Și asta se întîmplă neapărat după căsătorie, cînd deamu te-o luat și nu te mai lasă... E lege, e ritual, ce-i? Mie cine-mi spune, cînd încep a-mi tunde nița?...
La stația imediat următoare urcă o bunică, frumoasă, aranjată, vopsită într-un roș aprins. Rusoaică, făr' dubii. E vreo fostă buhaltershă. Nu mai așteaptă ca cineva să-i ofere locul, că ridică ea cerențos pe unul. Ehhhh, babushka, mă înfurrii eu, păcat c-o murit Antonescu cu toată Garda lu de Fier înaintea netale.
Lîngă mine se așează o mama cu o fetiță de vreo 3 ani. Fetița îmbrăcată foarte determinativ, în roz. Stau și mă gîndesc, de ce toate mamele îmbracă neapărat băieții în albastru , iar fetele în roz? Alte culori nu există or îs prea stridente? Cine naște astfel de stereotipuri și șabloane? Si de ce aproape toate fetițele poartă imprimeuri cu imitații ieftine de Hello Kitty? Oare chiar un maiou curat, făr' de paiete, capuri de mîți și banturi chinezești, nu-i mai frumos?
La geamul de vis-a vis stau 2 îndrăgostiți. De fapt din 2 , constat că îndrăgostit e doar unul. Ea. Stă spînzurată de gîtul lui, el caută indiferent ceva în telefon, făr' ai vorbi. "Nu te iubește fa, nu și proastă", aș fi vrut să-i spun, dar s-au deschis ușile si am coborît.
Merg pe stradă și constat a cîta oară că avem un oraș trist. Plin de oameni si cîini frumoși...da triști.
Chișinăul a fost mereu orașul marilor dileme.
Orașul în care se închid biblioteci și se deschis cluburi de noapte.
Orașul cu cele mai multe licee elitare într-o țară în care școlile nu au căldură și vecee.
Orașul în care iarna dormi cu geamul deschis.
Orașul cu cele mai multe microbuse pe cap de locuitor, dar nu au timp să și oprească în stație, pentru că se întrec între ele.
Orașul unui singur monument, unde toți își dau întîlnire.
Orașul cu cel mai frumos circ din fosta URSS, dar circ nu avem.
Orașul în care 2 oameni vorbesc în 2 limbi diferite și se înțeleg ca în una singură.
Merg și constat toate astea în gînd. Cîte inspirații banale într-o singură zi, îmi zic.
Ajung acasa, la zarzării mei înfloriți. Mă întîlnește o vecină, trecută de toate tinerețile posibile.
- Fa Dian, tu pîn' la anu' nou, naști?
-Nasc, nasc, mai încoace, pe la cireșii din iunie, zîmbesc în colțul gurii eu..
- Eeeee, dapu tu n-ai nică pînci, fa...ești subțirică de tot...
Tac.
- Iaca tu, continuă ea, curat ești ca Florica me, eu n-o cunosc cînd e îi dea-făta, că n-are pînci nișodată...
Rîd. Mă hlizăsc.
Femeia asta are părul lung. Și asta, oare, e pentru că n-a fost măritată niciodată? Gîndeam eu intrînd în casă.
Zîmbeam singură. Mă întind pe pat, cu ideea de a scri pe blog despre nimicurile de peste zi.
P.S. De-ar fi fost Florica vacă, mă bucuram mai mult, aș fi fost comparată cu ceva mai sacru pîn la urmă, da așa Florica-i capră...
P.P.S. ...și totuși Florica e de la floare, și oricum e frumos..
Eu știu că dacă o să mă fac vreodată blondă, o să am neapărat rădăcinile negre.
Eu știu că chefirul nostru, moldovenesc, îi cel mai bun chefir.
Eu știu că primăvara mea o să vină tare tîrziu de atîta că am lăsat prea mulți nebuni să schieze în cap la mine.
Eu știu că îs egoistă, da mereu nu găsesc timp ca să mă schimb.
Eu știu că semințele de măr copt îs mai bune decît un măr întreg, da crud.
Eu știu că o să ajung să fiu nebună într-o zi, da încă nu m-am hotărît cînd, și ziua ceea o să fie a 8-a în săptămînă.
Eu știu că acest aprilie friguros o căzut ca o balegă caldă peste narcișii galbeni.
Eu știu că întotdeauna m-am temut de singurătate mai tare ca de moarte. Într-o zi caldă de decembrie, ca una rece de mai, am întîlnit-o în oraș și am chemat-o la cafea. Am privit-o îndelung și am înțeles de ce mă tem de ea... era îmbătrînită de țigară, iar în vene în loc de sînge îi curge cafea amară, multă cafea amară...
Eu știu că cel mai frumos parfum din lume, are mirosul asfaltului ud.
Eu știu că nu există oameni care n-au timp să citească, există lenoși care nu-și fac timp pentru asta.
Eu știu că cele mai frumoase nopți au culoarea portocalie.
Eu știu că amintirile nu le poți șterge, oricît ți-ai dori-o, ești condamnat la amintiri, ele te macină pînă cînd ajungi să te urăști suficient de mult pentru că tu ai fost aceea care le-a născut.
Eu știu că atunci cînd o să ajung bătrînă, eu încă o să fiu frumoasă, și eu n-o să port batic cînd o să mă duc la biserică și-o să iubesc la fel de mult blugii skinny.
Eu știu că cel mai bun borș are multă steji în el și miroase a cotlon.
Eu știu că multe femei mimează fericirea, la fel ca orgasmul, doar-doar să nască o invidie falsă pe facebook or odnkl. Decît nesincer, mai bine satisfăcut.
Eu eștiu că raiul s-a născut într-o grotă de pustiu și avea copaci de măr doar, iar Adam a gustat din ei pentru că îi era tare foame, nu că l-ar fi ispitit o Evă.
Eu știu că-mi plac oamenii interesanți, cu care te întîlnești prima dată și ai atîtea de vorbit, iar a doua oară ai și mai multe, plus ne amintim și de întîlnirea precedentă.
Eu știu că lasinii și tunica îi cel mai mare bred inventat de modă...or de noi.
Eu știu că dacă o să am doi băieți, al treilea tot băiat o să fie.
Eu știu că atunci cînd INNA cîntă P.O.H.U.I, ei chiar i-i p...i, pentru că nu știe ce cîntă.
Eu știu că niciodată n-am să înteleg diferența dintre proasta și naivă...pentru că eu trăiesc situații cînd tare vreu să cred că nu-s proastă, da de ce mă simt naivă atunci?
Eu știu că tare mulți mă grăiesc pedindos, lăsați jălea băi, eu cînd scriu, îs mai sinceră decît toate statusurile voastre de pe odnoklassniki.
Eu știu că am ochii roșii 2 zile dacă plîng un ceas, de asta eu nu plîng un ceas, da o zi, că oricum o să am ochii roșii 2 zile.
Eu știu că fiecare din noi, atunci cînd era mic, o ars tigaia cînd o vrut să facă bomboană de steclă și nu-i mamă care nu l-o pus s-o spele după.
Eu știu că am un regret, cînd eram o dată suuuuuus în munți am trecut pe lîngă o bancă pe care nu te puteai așeza, pentru că era pe margine de prăpastie, iar picioarele ar fi atîrnat în gol.... iaca eu și acum am regretul că nu am încercat să mă așez..
Eu știu că poate peste un secol cineva, da măcar cineva, o să vorbească de mine, undeva în beci, la o măligă, la o clacă de chirpiși, da eu știu că cineva o să zică măcar ceva de mine.
Eu știu că, ,,Coliba unchiului Tom" e cea mai genială carte. Eu am o dependență de cărți nesăbuită. E greu să redau senzația pe care o trăiesc atunci cînd primesc în dar o carte, sau mi-o cumpără neapărat în fiecare joi de la chioșc,proaspătă și caldă... eu sînt o cartegolică infectă, netratabilă, veșnic înebunită de mirosul paginilor de brad, brad care a fost împodobit la Craciun, iar acum e carte.
Eu știu că el mîine o să vină și o să-mi spună că i-a fost dor, iar eu am să-i zic că mie mi-a fost tare dor de dorul lui. Ș-o să ne pupăm. Eu de azi deja iubesc ziua de mîine.
Eu știu că tot ce simt, trăiesc și visez sînt fluturi albaștri. Iar fluturii mei albaștri sînt condamnați să zboare mai mult de o zi și sînt pedepsiți să trăiască o viață, alături de mine. Și ei mereu vor fi fluturi și niciodată omizi.
Eu știu că într-o zi o să mă iau Pe mine și amîndouă o să ne urcăm pe un corn de lună și-o să începem o vînătoare de a vise.
Și-o să rîdem amîndouă că m-am făcut blondă și am rădăcinile negre, și-o să bem chefir, și-o să schiăm în flori de primăvară, și-o să mîncăm mere coapte..
Și neapărat, da neapărat, o să strîngem fluturi, muuuuuuuuuuuuulți fluturi... și neapărat albaștri...
Dragă suflete,naivul meu, n-am mai stat de atîta timp de vorbă cu tine... De ce îmi amintesc atît de rar de noi... doar ești cu mine mereu și pretutindeni, de ce evit să te întreb, măcar arar, ce mai faci? Ți-i cald, ți-i bine, nu vrei o portocală, un evantai, un curcubeu?? Îmi găsesc de atîția ani o minută pentru o cafea cu un om drag, o secundă pentru un sărut, o viață pentru răsfățul meu și aproape nimic pentru tine, pentru tine am un ceas gol făr de cifre, doar două ace negre pe un cadran alb...
Ce mai faci, de ce taci și nu-mi răspunzi? Azi te invit la o tortă cu nuci, o să vii? O să vii? Da, da, e torta cea pe care o iubeam atît de mult cînd eram și eu mică și tu mic!! Ți-o amintești? Cele mai frumoase duminici de vară începeau cu ea și cu cana de ceai de mintă. Și minta... minta din fața casei...nebuna de ea...făcea cel mai demențial și rece ceai. Vezi că eu n-am uitat nimic sau poate tu îmi amintești de asta acum, iar eu mă laud în van? Ai avut grijă să-mi strîngi și cele mai frumoase flori de salcîm pe care eu și azi le miros, și eu abia acum le înțeleg rostul.
Ai zvîcnit prima oară atunci cînd m-am născut. Tu erai mai mare decît mine, cu 9 luni. Apoi au fost 9 ani, apoi 19, azi sînt 29. 29, suflete! Sînt mulți, puțini, cîți sînt? Cum i-ai trăit? Iar taci. Bine. Lasă-mă să-ți vorbesc eu. La 9 luni mă învățai să pășesc în astă lume, m-ai prins în mîna ta de nouraș și porneam în viață, amindoi. 2 copii eram, blonzi, cu ochii negri și dornici de mare. La 9 ani ne-am dus la Soroca făr de știrea mamei. Sărmana mamă, cît ne-a căutat! 4 zile din copilăria mea le-am trăit acolo, la Soroca, unde nici un tren nu vine, și nici mama nu venea, da noi rîdeam. Ce-o fi fost în capul nostru atunci?! Tot la 9 furam cele mai coapte piersici, mere și tot soiul de bunătățuri de prin grădinile vecinilor. Mdaaa, și cînd ne prindeau ... cum mai fugeam de îmi rupeam fustele prin garduri cu merele în sîn...La 19 mă găseai nebun îndrăgostită, cu fluturi în stomac si viermi în creier, și te uitasem pe tine și mă pierdusem pe mine, trăiam doar cu el, omul meu de cașimir. Ș-am rămas să trăiesc așa pînă acum. Simplu. Cu mai mulți de ei și fără tine.
O să mă ierți vreodată că te-am lăsat orfan atîta timp? Că nu te-am făcut duminica mea? Ce zici, ți-i frig? Vino mai aproape, să te cuprind. Eu nu te văd, însă intuiesc că ai ochii ca liliacul, că ești alb, și ai gust de sfeclă. Uneori îmi spui că ți-i frică. Niciodată nu te-au înfricoșat mormintele, crucile, ridurile de pe fețe, părul alb, dinții negri, ochii pustii. Niciodată. De ce te-ai teme acum? Mai ia o felie de tortă. Mai servește din cana cu ceai. Nu, nu pune lămîie pentru că-i dispare cuoarea. Și încetează să-ți fie frică de roua care-ți udă picioarele. Zici că nu e rouă, ci lacrimi? Bine, fie și așa. E greu să aparții cuiva atîta timp, ai vrea să te eliberezi, să ai și tu viața ta, să poți să te duci la magazin atunci cînd ți-i poftă ție de ceva și nu doar cînd mie de caramele... însă n-ai voie, trebuie să-mi stai alături, chiar și atunci scuip coji de semințe în dreapta, iar tu mă aștepți exact acolo, eu nu te văd însă.
Nu vorbești niciodată. În rarele momente cînd te apucam de mînă, tu tăceai, te uitai în ochii mei și iar tăceai..Pînă cînd nu strănutam sau nu te întrebam ceva hilar. Tu odată la 3 kile de struguri mi-ai zis că atunci cînd o să ne despărțim o să pleci să trăiești în mare și că peste mulți ani, ție încă îți va fi dor de mine. Mi-ai zis asta, și ai plecat la magazin. Era prima oară cînd te-am lăsat să pleci fără mine. Și știi ce-am făcut eu atunci? Am luat 2 pahare și le-am pus la urechi și am ascultat marea îndelung, și vorbeam cu tine, cu acela care mă va părăsi odată și îi va fi dor de mine.
Și pentru că tu o să pleci să trăiești în mare, eu o să-mi fac casă din nisip chiar pe mal, ca să te pot invita la o tortă cu nuci în fiecare dimineață.
De azi promit să vorbesc mai des, o să te las să dormi chiar între noi, între mine și cașimirul meu în culoarea prafului de stele, și cînd o să mă culc o să-mi strîng părul ca să nu te gîdel.
Și încetează te rog să miroși a bastonașe. Mi-i frică c-o să te topească iar tăcerea, iar eu nu vreau să ma mut în casa de nisip. Încă.
