Dragă suflete,naivul meu, n-am mai stat de atîta timp de vorbă cu tine... De ce îmi amintesc atît de rar de noi... doar ești cu mine mereu și pretutindeni, de ce evit să te întreb, măcar arar, ce mai faci? Ți-i cald, ți-i bine, nu vrei o portocală, un evantai, un curcubeu?? Îmi găsesc de atîția ani o minută pentru o cafea cu un om drag, o secundă pentru un sărut, o viață pentru răsfățul meu și aproape nimic pentru tine, pentru tine am un ceas gol făr de cifre, doar două ace negre pe un cadran alb...
Ce mai faci, de ce taci și nu-mi răspunzi? Azi te invit la o tortă cu nuci, o să vii? O să vii? Da, da, e torta cea pe care o iubeam atît de mult cînd eram și eu mică și tu mic!! Ți-o amintești? Cele mai frumoase duminici de vară începeau cu ea și cu cana de ceai de mintă. Și minta... minta din fața casei...nebuna de ea...făcea cel mai demențial și rece ceai. Vezi că eu n-am uitat nimic sau poate tu îmi amintești de asta acum, iar eu mă laud în van? Ai avut grijă să-mi strîngi și cele mai frumoase flori de salcîm pe care eu și azi le miros, și eu abia acum le înțeleg rostul.
Ai zvîcnit prima oară atunci cînd m-am născut. Tu erai mai mare decît mine, cu 9 luni. Apoi au fost 9 ani, apoi 19, azi sînt 29. 29, suflete! Sînt mulți, puțini, cîți sînt? Cum i-ai trăit? Iar taci. Bine. Lasă-mă să-ți vorbesc eu. La 9 luni mă învățai să pășesc în astă lume, m-ai prins în mîna ta de nouraș și porneam în viață, amindoi. 2 copii eram, blonzi, cu ochii negri și dornici de mare. La 9 ani ne-am dus la Soroca făr de știrea mamei. Sărmana mamă, cît ne-a căutat! 4 zile din copilăria mea le-am trăit acolo, la Soroca, unde nici un tren nu vine, și nici mama nu venea, da noi rîdeam. Ce-o fi fost în capul nostru atunci?! Tot la 9 furam cele mai coapte piersici, mere și tot soiul de bunătățuri de prin grădinile vecinilor. Mdaaa, și cînd ne prindeau ... cum mai fugeam de îmi rupeam fustele prin garduri cu merele în sîn...La 19 mă găseai nebun îndrăgostită, cu fluturi în stomac si viermi în creier, și te uitasem pe tine și mă pierdusem pe mine, trăiam doar cu el, omul meu de cașimir. Ș-am rămas să trăiesc așa pînă acum. Simplu. Cu mai mulți de ei și fără tine.
O să mă ierți vreodată că te-am lăsat orfan atîta timp? Că nu te-am făcut duminica mea? Ce zici, ți-i frig? Vino mai aproape, să te cuprind. Eu nu te văd, însă intuiesc că ai ochii ca liliacul, că ești alb, și ai gust de sfeclă. Uneori îmi spui că ți-i frică. Niciodată nu te-au înfricoșat mormintele, crucile, ridurile de pe fețe, părul alb, dinții negri, ochii pustii. Niciodată. De ce te-ai teme acum? Mai ia o felie de tortă. Mai servește din cana cu ceai. Nu, nu pune lămîie pentru că-i dispare cuoarea. Și încetează să-ți fie frică de roua care-ți udă picioarele. Zici că nu e rouă, ci lacrimi? Bine, fie și așa. E greu să aparții cuiva atîta timp, ai vrea să te eliberezi, să ai și tu viața ta, să poți să te duci la magazin atunci cînd ți-i poftă ție de ceva și nu doar cînd mie de caramele... însă n-ai voie, trebuie să-mi stai alături, chiar și atunci scuip coji de semințe în dreapta, iar tu mă aștepți exact acolo, eu nu te văd însă.
Nu vorbești niciodată. În rarele momente cînd te apucam de mînă, tu tăceai, te uitai în ochii mei și iar tăceai..Pînă cînd nu strănutam sau nu te întrebam ceva hilar. Tu odată la 3 kile de struguri mi-ai zis că atunci cînd o să ne despărțim o să pleci să trăiești în mare și că peste mulți ani, ție încă îți va fi dor de mine. Mi-ai zis asta, și ai plecat la magazin. Era prima oară cînd te-am lăsat să pleci fără mine. Și știi ce-am făcut eu atunci? Am luat 2 pahare și le-am pus la urechi și am ascultat marea îndelung, și vorbeam cu tine, cu acela care mă va părăsi odată și îi va fi dor de mine.
Și pentru că tu o să pleci să trăiești în mare, eu o să-mi fac casă din nisip chiar pe mal, ca să te pot invita la o tortă cu nuci în fiecare dimineață.
De azi promit să vorbesc mai des, o să te las să dormi chiar între noi, între mine și cașimirul meu în culoarea prafului de stele, și cînd o să mă culc o să-mi strîng părul ca să nu te gîdel.
Și încetează te rog să miroși a bastonașe. Mi-i frică c-o să te topească iar tăcerea, iar eu nu vreau să ma mut în casa de nisip. Încă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu