Pe mine lumea mă citește. Eu mă mir că o mînă bună de oameni au răbdare s-arunce un ochi peste demența mea. Straniu, frumos, cu emoții pentru cea care scrie, și totuși.. pe mine lumea mă citește. Chestia asta îmi provoacă un paralici mental parcă și-un zîmbet în colț de gură. Aș fi ipocrită de-a binelea dacă aș nega plăcerea de a fi cautată pentru a vedea dacă n-am mai postat ceva, iar dacă cautarea se încheie cu o deziluzie...de nimic nou pe blog... îmi place întrebarea, de ce nu mai scrii nimic? Îmi simt muza curtată într-un fel, iar asta fie vorba între noi, mă bucură desigur. Pentru mine blogul e un jurnal de emoții sincere, care spun despre mine mai mult decît aș spune eu prin vorbe. Eu mint prea mult în viață ca să mint și pe blog. Inspirația îmi vine din orice, dintr-un cercel roșu, dintr-o sorbitură de borș acru, din coji de portocale, din mirosul de dinaintea Paștelui, dintr-o chichie verde...
De exemplu, o călătorie cu troleibusul 22 poate să mă insipre nesperat de mult într-o zi de primăvară rece. Eu nu știu ce-i mai plăcut, să mergi în rutiera arhiplină unde unii șoferi ascultă Chanson sau Dirlidinga și toți încearcă să se țină neapărat de același segment de bară, de care te ții tu, sau să iai troleibusul 22, din seria celor noi, neapărat, să te așezi la geam și pur și simplu să privești lumea care urcă-coboară, care poartă cu sine povești impresionante de viață sau, alteori, să vezi prostia cum face spume pe barba unora.
Femeia din fața mea , trecută de 40, are părul scurt și mult aur pe ea, prea mult pentru o zi obișnuită de luni. O trec banal cu privirea și întorc capul spre geam. Încep întrebările despre ea către mine. N-am să înțeleg niciodată de ce femeile se tund scurt odată cu trecerea anilor? E o modă, un habitat, ce e? De ce de la gîța lungă și deasă din tinerețe se ajunge, în timp, la mașina de tuns bărbați? Și asta se întîmplă neapărat după căsătorie, cînd deamu te-o luat și nu te mai lasă... E lege, e ritual, ce-i? Mie cine-mi spune, cînd încep a-mi tunde nița?...
La stația imediat următoare urcă o bunică, frumoasă, aranjată, vopsită într-un roș aprins. Rusoaică, făr' dubii. E vreo fostă buhaltershă. Nu mai așteaptă ca cineva să-i ofere locul, că ridică ea cerențos pe unul. Ehhhh, babushka, mă înfurrii eu, păcat c-o murit Antonescu cu toată Garda lu de Fier înaintea netale.
Lîngă mine se așează o mama cu o fetiță de vreo 3 ani. Fetița îmbrăcată foarte determinativ, în roz. Stau și mă gîndesc, de ce toate mamele îmbracă neapărat băieții în albastru , iar fetele în roz? Alte culori nu există or îs prea stridente? Cine naște astfel de stereotipuri și șabloane? Si de ce aproape toate fetițele poartă imprimeuri cu imitații ieftine de Hello Kitty? Oare chiar un maiou curat, făr' de paiete, capuri de mîți și banturi chinezești, nu-i mai frumos?
La geamul de vis-a vis stau 2 îndrăgostiți. De fapt din 2 , constat că îndrăgostit e doar unul. Ea. Stă spînzurată de gîtul lui, el caută indiferent ceva în telefon, făr' ai vorbi. "Nu te iubește fa, nu și proastă", aș fi vrut să-i spun, dar s-au deschis ușile si am coborît.
Merg pe stradă și constat a cîta oară că avem un oraș trist. Plin de oameni si cîini frumoși...da triști.
Chișinăul a fost mereu orașul marilor dileme.
Orașul în care se închid biblioteci și se deschis cluburi de noapte.
Orașul cu cele mai multe licee elitare într-o țară în care școlile nu au căldură și vecee.
Orașul în care iarna dormi cu geamul deschis.
Orașul cu cele mai multe microbuse pe cap de locuitor, dar nu au timp să și oprească în stație, pentru că se întrec între ele.
Orașul unui singur monument, unde toți își dau întîlnire.
Orașul cu cel mai frumos circ din fosta URSS, dar circ nu avem.
Orașul în care 2 oameni vorbesc în 2 limbi diferite și se înțeleg ca în una singură.
Merg și constat toate astea în gînd. Cîte inspirații banale într-o singură zi, îmi zic.
Ajung acasa, la zarzării mei înfloriți. Mă întîlnește o vecină, trecută de toate tinerețile posibile.
- Fa Dian, tu pîn' la anu' nou, naști?
-Nasc, nasc, mai încoace, pe la cireșii din iunie, zîmbesc în colțul gurii eu..
- Eeeee, dapu tu n-ai nică pînci, fa...ești subțirică de tot...
Tac.
- Iaca tu, continuă ea, curat ești ca Florica me, eu n-o cunosc cînd e îi dea-făta, că n-are pînci nișodată...
Rîd. Mă hlizăsc.
Femeia asta are părul lung. Și asta, oare, e pentru că n-a fost măritată niciodată? Gîndeam eu intrînd în casă.
Zîmbeam singură. Mă întind pe pat, cu ideea de a scri pe blog despre nimicurile de peste zi.
P.S. De-ar fi fost Florica vacă, mă bucuram mai mult, aș fi fost comparată cu ceva mai sacru pîn la urmă, da așa Florica-i capră...
P.P.S. ...și totuși Florica e de la floare, și oricum e frumos..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu