Iubesc diminețile lenoase. Au un parfum aparte, de primăvară astenică și totuși atît de plăcut. Îmi place să mă trezesc în gălăgia de a fi cu toți acasă, acea gălăgie pe care o regăsesc cu atîta drag în ceașca de cafea, savurată dimineața, neapărat devreme, neapărat neagră și neapărat tare dulce. Îmi place să fiu lenoasă, nu vreau să mă grăbesc... și totuși, de cele mai ulte ori, grăbesc... grăbesc timpul. Bată-l vina de timp, de ce pleacă, că doar nu-l bate și nu-l suduie nimeni, unde naiba pleacă? Fură momente, fură iubiri, fură tinereți..și pleacă. Unde pleci nene cu atîtea? De la mine o bucurie, de altul o fericire, le pui în sîn și o ștergi englezește, făr' de pardon, făr' de "mă scuzați"..., totuși te bagi în viața unui om...și nu e ca și cum ai băga rufe la spălat...e mult mai grav... e nesimțit. Rușinos chiar!
Mie mi-i frică să pierd timpul. Mi-i frică de pierderea momentului în care aș putea scăpa momentul pe care, de fapt, îl așteptam atît. Mi-i frică că într-o zi el o să mă fure și pe mine. Și-atunci ce mă fac, ce-o să mai aștept?
Îmi reproșez adesea ideea de a fi zis " toate la timpul lor", atunci, cînd, vremea lor venise deja și nu aveau necesitatea de a fi amînate, am multe momente din viață pe care trebuia să le trăiesc la timpul lor de prezent și nu aruncate într-un viitor, care pentru multele din ele era mort deja. Și nu le-am trăit atunci, și nu le mai pot trăi azi... le-am omorît , pentru că mă grăbeam să visez banal. Am avortat atîtea clipe care îmi puteau deveni realizări. O păcătoasă. Asta sînt. Păcat că nu există un duhovnic al momentelor ratate...cum m-ar mai pedepsi..mi-ar da canon de vise, iar eu l-aș accepta. Și nu m-aș mai grăbi. Niciodată.
De ce ne grăbim, unde ne grăbim?
Vrem să trecem mai repede prin timp, să trecem de la copil, la adult, de la o problemă mai mică, la alta mai dificilă. Ne gîndim atît de mult la viitor cînd, în realitate, nu reușim să trăim prezentul, iar el e mult mai frumos, decît un future spălăcit de iluzii, pentru că el, prezentul e palpabil, pentru că el respiră. Uităm cum a început viața, uităm să fim copiii, uităm să copilărim, în schimb așteptăm primul sărut, prima întîlnire, prima noapte de dragoste, prima căsătorie, primul serviciu, primul copil făcut. Uităm să alergăm prin livada cu cireși înfloriți. Livada cu iarba ce gîdilă tălpile, ehhh, și de-ar putea cireșii să ne oprească din fugă, și de-ar putea să cadă florile lor peste noi, să ningă cu timp de flori de cireși. Poate așa ne vom opri...măcar de dragul lor, de dragul mirosului de viață.
Timpul. Timpul. Timpul. Dac-ar avea o telecomandă. Înainte, înapoi și Stop. Dacă aș avea o astfel de telecomandă… aș apasa butonul “înapoi” pînă cînd aș ajunge la acele clipe de neînlocuit, iar apoi “stop” și aș trăi eternitatea lor. Atunci ar exista timpul potrivit pentru orice, pentru că eu l-aș face să fie potrivit. Dar n-o am, iar modul condițional-optativ al verbului "a avea" mă irită mai mult ca oricînd....Am pierdut timpul cu prea multă viață. A plecat. Am spars oglinda multor fericiri, iar chipul cules din cioburi nu-l mai refacem.
Eu totuși vreau să cred că unicul lucru pe care timpul nu-l poate omorî, este iubirea. Da, iubirea. Dar una puternică, zemoasă, senină în nopți de stele căzătoare, negăurită de molii. Eu știu că doar ea rezistă. Fiecare iubire are un balcon, ca cel din Romeo și Julietta, pe care, mai tîrziu, dacă e învinsă de timp, se întind rufe....Nu-i dați timpului iubire, trăiți-o acum!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu