Fum de lalele

Eu tare-tare aștept să vină primavara. În fiecare an ea vine la fel, cu mărțișoare, cu 8 matie, cu ziua lui Ilici și cîntece de mai. Eu anul acesta vreau să vină altfel. Eu anul acesta dacă aș putea, aș fuma-o. Aș pune-o într-o hîrtie subțire de tabac, aș rasuci-o , aș trece-o cu limba, m-aș așeza la soare,mi-aș trage poala, picior peste picior, mi-aș aprinde-o c-o păpădie și aș trage în plămînii mei avitaminoși cît mai multă primăvară, pînă m-aș înviniți la față, pînă cînd aș simți tălpi de îngeri...pentru că mi-a fost dor de ea atît, pentru că o ador, pentru că e o parte de rai. Și nu vreau să mă trezesc cu gîtul rănit de fum, vreau să ma trezesc cu fața biciuită de mirosul unei lalele...Da, da, da, lalelele, frumoasele mele lalele. Cît de dureros vă iubesc!  Atît de banale pentru unii și atît de unice pentru mine. Dacă mă nășteam un Mozart, v-aș fi scris o simfonie, dacă m-aș fi născut un Dali, vă pictam pînă la rumegușul degetelor, dar m-am născut eu, eu care nu pot să fac ceva nemuritor, eu doar aștept primăvara...doar pentru voi!
 Eu am început a trăi în Postul Lalelelor. Înainte de a mă naște mama mea a trăit un martie frumos, primăvara venise devreme în acel an, iar ea a plecat la spital pentru a mă naște petrecută de boboci roșii de lalale. Plesneau în floare pentru mine. În cîteva zile ardea ograda, ardea casa, ardeau obrajii mamei de focul lor, atunci le-am simțit și eu para, veneam acasa prima dată!
 Primul fior al dragostei l-am trăit în petale de lalele. Așa hotărîse Cupidon, să înroșească 3 flori de primăvară într-un început de toamnă pentru mine. Era prima zi de școală, eram prima dată-n clasa-ntîi. Țin minte și acum forfota primului careu, iar eu stăteam pierdută în mulțime și nu știam pe nimeni. Și-a venit el, și mi-a întins un buchet de lalele. Nu i le dase profesoarei, așa cum îl învățase mama, ci mie, eu un pui blond, cu funde mari în cap de nici soarele nu mă găsea ca să mă încălzească. Ardeam ca ele, ca obrajii mamei. Lalele în toamnă. Ele nu se uită niciodată, chiar dacă viața mi-a înflorit alte lalele...mai roșii, mai calde...erau altele totuși.
 M-am trezit brusc într-o dimineață de aprilie și am rupt toate lalelele mamei din grădină, le-am pus în 2 căldări și pornii spre școală. Cu geanta răsucită în jurul gîtului și căldările de flori intram pe ușa școlii, mă îndreptam spre cabinetul de română, mai mîndră decît tot Alexei-ul Mateevici cînd plămădea  ,,Limba noastră"... I le  aduceam ei, profesoarei mele care semanase în inima mea,dragostea pentru litere, virgule și multe puncte de atunci încolo. Și nu mai conta că în acea primăvara eu n-am mirosit lalele în fiecare dimineață, și nu știu cît de mult s-a bucurat ea de TOCMAI 2 găleți de flori, eu mă desfăceam de împlinire sufletească în schimb.. eu, nu și mama...
  În fiecare an, ouăle roșii de Paști le regăsesc în petalele lor. Ele învie o dată cu Hristos.
  În fiecare an, de ziua mea primesc buchete imense de lalele. Ele mă renasc în fiecare aprilie.
  Am atît de multe motive să le iubesc. Ce n-aș da să trăiesc o primăvară într-o lalea roșie, să mă satur de curcubeu, să mă satur de suflet, să-l simt pe Dzeu. Dar nu pot. Lumea e mult mai mare decît se vede dintr-un boboc de lalea, e mult mai țepoasă decît acul unei albini deranjate de-un nas curios...Iar eu trebuie, si anume trebuie să fac parte din ea. Eu trebuie să văd cum mor copii bătuți de părinți, eu trebuie să văd bătrîni cerșînd, eu trebuie să  văd orori, pentru că fac parte din ea.
Eu știu că într-o primăvară am să plec să trăiesc  într-o lalea. Dar nu acum. După ce îmi voi cunoaște toți copiii. După ce-o să mă satur de prea multă iarnă. După ce voi prinde la piept toate marțișoarele oamenilor ce-i iubesc.
Am început să răsucesc primăvara într-o foaie, și-am s-o aprind cu o lalea. Miroase a fum deja. Mi-i bine. Le văd cum vin. Ele.