Efect de fasole rusesti

Eu am avut o copilărie sovietică. Mai bine zis, primii 5 ani din viața mea au fost sub drapelul roș-verde al Uniunii. Eu nu știu cum copilăreau la acea vreme alți copii, din SUA, Germania...o fi fost poate mai fericiți, o fi purtat încă de pe atunci ADIDAS, o fi fost sătui de hamburgerii de la McDonald's, eu însă exaltam  în păduchii mei sovietici și-i mulțumeam lui Ulianovici că, prin trudul și pudoare sa nemărginită, a făcut ca strugurele meu de poamă să stoarcă mult must de garoafe roșii, iar bucuria de a fi bobiță a aceluiași strugure, căpăta aripi și mai mari cînd  ne adunam ca frații la măliga sovieto-moldovenească, care era și ea nu galbenă...ci purpurie.
 Cîntam despre Lenin, cîntam despre mai, fluturam cu nesaț stegulețe roșii pe care, și acum îmi amintesc, erau amprentate un porumbel alb, un glob și nemuritoarele мир труд май! 
 Eu, ca și toți ceilalți semeni ai mei, eram copii ai Uniunii și toți ca unul treceam prin exact aceleași momente ale vieții, care semănau între ele ca uniformele școlare, cu "manjăti și pestelși"spălate și crocmolite la fiecare 2 zile. Ca și celorlalte fete, mi s-au făcut găuri pentru cercei, frecîndu-mi-se urechile cu sare, ca și toți copiii, ne adresam cu ..vna sau ..vici, ca și toți, de la 4 ani spuneam poezii în limba rusă  la matinee, și tot de mici eram obligați să-l venerăm pe Lenin...și pentru că l-am prea venerat, l-am pierdut pe un Eminescu, am smuls din noi un tricolor și-am îngropat cu țipăt viu o Românie Mare.
 Și nu cred că reveneam la aceste amintiri deloc nostalgice, daca nu venea, ca în fiecare an, sărbătoarea de 9 mai, care iarăși ne împarte între ai noștri și ai voștri, între boi și îngeri, între un Aldea-Teodorovici și un Kobzon. 
 Mare vîlvă, dle Chirtoacă, mare vîlvă. Nu știu cine o fi autorizat scandalosul concert din piață, cu prestația celor doi diletanți ai muzicii rusești, neta...sau alde netale, cert este că mîine în orașul  nostru va răsuna, în tril de mai, ...Этот День Победы... În piață. În piața în care, de pe umerii lui tata, eu am fluturat prima dată un tricolor micuț, atît de micuț ca și sîmburele de independență spre care tindeam atît de nesiguri. În piața în care eu mi-am pelonifritat rinichii în iarna lui 2000, cînd îmi apăram istoria de roșul comunist. În piața unde am cîntat libertate, sfîntă libertate, mîine vor cînta Kobzon și Leșcenko. Și n-aș avea nimic împotriva lor. Cîntați,  oriunde, oricum, dar nu mîine.. și nu acolo.
9 mai e ziua în care am fost ocupați de un regim, de cancerul căruia nu ne putem lecui nici azi. Mîine mulți vor veni cu garoafe la marele eveniment și vor trăi cu intensitate Ziua Marii Eliberări. 
Da cine dracu v-a rugat să ne eliberați, mhm?
 Trebuia să ne lăsați pradă mustaței lui Hitler, că sigur nu ajungeam prin Siberii și nu ne destrămam ca neam. Poate astăzi am fi ajuns un mic Luxembourg sau măcar o ață de la fusta lui Merkel, am fi vorbit și o germană, am fi băut Martini cu măsline verzi și nu vodkă cu murături, l-am fi citit pe Shakespeare în original și pe Cehov cu dicționarul, nu-l ascultam pe Timoti și nu eram îndrăgostite ieftin de Sasha Belîi, am fi avut cultură, am fi avut biblioteci cu oameni pline și nu streptease la bară, am fi fost...ehhh, dar nu sîntem. Pentru că am fost eliberați.
N-aș vrea să mă ia valul frustrării mele interioare. Vreau să mă bucur de sărbători încă, totuși, dorogoi Lev Leșcenko, fiincă tot ți-au luat bilet deja să vii mîine la noi, pentru că eu nu pot să te rog să-l înapoiezi  că și așa s-au scumpit biletele voastre către neamurile noastre, dacă totuși mîine o să iai microfonul să cînți...cîntă  Лаванда, горная лаванда, că mi-i drag sau altceva, numai te rog fără aluzii frățești de eliberatori, pentru că noi avem mame diferite...iar a ta nu-i aici. 
Veniți, cîntați, dar nu vă urcați cu bocancii la mine pe masă. Am așternut o față nouă, brodată, albă...românească și nu vreau să mi-o mînjîți de noroi...iar.