Eu păstrez o sticlă veche de parfum . Nu e mai veche decît mine, dar e de demult. Atît de demult încît am putut strînge în ea vreo 15 ani de amintiri... mda, trecutul meu cîntărește cîțiva mililitri florali. Desigur că n-a fost unica, au fost atît de multe exact la fel, eu, însă am păstrat-o pe cea din urmă, care bănuiesc eu, nu va fi și ultima în viața mea. E o sticlă de parfum ieftin care, pe vremuri, abunda in toate magazinile și piețele ghiftuite pînă la refuz de mărfuri poloneze la fel de neînsemnate..și care, totuși, nu aveau mirosul lui. Ori de cîte ori dau cu privirea peste ea, o iau ș-o adulmec, la fel ca pe-o pradă, și pe loc mă transform într-un pachet de amintiri pe care nu mi le-ar trezi creierașul, ocupat cu alte vremuri, decît drogat de mireasma care a fost cîndva parfum.
Cîtă viață încape într-o sticluță mică!
Sînt lucruri pe care oricît aș vrea, NU POT să le retrăiesc. E mai presus de orice altar al meu. Sînt locuri în care nu pot să mă întorc, oameni pe care nu pot să-i revăd, cîntece pe care nu pot să le ascult, amintiri care au prea multă morfină și nu le pot învia.
Duminicile mele cînd plecam la biserică cu bunica. Cînd părintele se spăla abia pe dinți ,dar eu stăteam deja cu fundele mari și roșii și așteptam să bată clopotul, semn că se începe slujba. Evlavioasă mai eram...
Verile cînd plecam la păscut vaca. Atît de intens trăiam bucuria acelor veri, încît ajungeam să cred că păscutul vacilor avea să fie cea mai mare realizare a vieții mele..Și așa a fost. M-am plămădit ca, copil și puțini, puțiiiiiiiiiiiiini au cunoscut mirosul laptelui cu flori de salcîm. Eram un fel de RUN DIANA, RUN! după vaci.
Diminețile în care eram ajungeam prima pe pragul școlii, îndeosebi cînd aveam temele învățate fără pic de scamă.
Toate iubirile mele posibile, imposibile și admisibile, uneori comestibile...,toți anii mei de liceu, universitate, care au fost cei mai tari la mușchi, bucurii,scandaluri, fericiri, torte cu artificii, sărbători uitate bețive prin paduri, mirosul mării la Zatoca...niciodată marea nu a mai fost atît de ultra-all-inclusive în amintiri ca noi...atunci..la Zatoca.
Zambile, toamne cu struguri, rimel "Leningrad" sărbătorile de Pasti cînd toată ograda mirosea a var, iar tata ne trezea, în razele calde a acelei duminici, cu un zgomotos ,"Hristos a înviat, hai la masă!", momentul în care m-am îndrăgostit, iremediabi și pentru totdeauna, rochia mea de mireasă, clipa în care am născut îngeri, pe mine, și mai păcătoasă decît mă imaginam că sînt, toate stau în ea acum. Păstrează cea mai frumoasă viață din viața mea. Vreodată și viața care o trăiesc acum va deveni o amintire, și poate îmi voi aduce aminte de ea mirosind un Channel ruginit de timp...poate.
Poate atunci voi sta cu o grămadă de nepoți pe poalele fustei mele ( ah, lungi deja!) și le voi depăna amintiri din poze, iar ei, vor face fețe ciudate ș-or întreba "asta tuuuuuuuu?", în timp ce bunelu va intra pe ușa zgomotos cu" 'mnezarzara măsii de copkii, șini o stricat laptop-ul?" ...pentru că tot ce traiesc acum modern, atunci va deveni retro. Dar astea sunt deja amintiri din viitor, un fel de future-passe, dar care neapărat își vor gasi locul într-o sticluță searbădă de parfum și care neapărat va avea miros de lalele.
Pentru că oricum rămîn neputincioasă în fața lor. Pentru că oricum nu-mi pot lungi viața ca un elastic de păr, am s-o fac mai lată, în fiecare zi, în fiecare clipă, mai lată în amintiri frumoase de care să-mi fie veșnic dor.
Amintirile mele nu dor, doare doar dorul de ele și tot ce vine din trecut doare din imposibilitatea de a întoarce.
Dacă s-ar putea născoci ceva, care să păstreze amintirile într-o sticlă, la fel ca un parfum, dar să nu să se evapore vreodată. Cînd ai chef, s-o destupi și retrăiești clipa, proaspătă, caldă, cu bătăi de fluturi în călcîie...și cu-n pahar de tulburel...ca să devină mai limpezi. Ele, amintirile.
Dacă s-ar născoci ceva...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu