Doi copaci într-un parc

 Am fost cîndva doi copaci într-un parc. Tu erai stejar, iar eu tei…și eram atît de verzi. Nu eram singurii copaci din acel parc, dar așa a făcut întîmplarea vieții ca să creștem alături. Tu aveai frunzele mai verzi, probabil la noi primăvara venea pe rind, eu eram mereu mai galbenă, probabil de la floare mi se lua. Așa a început povestea noastră, într-o primăvară cînd dasem eu în floare. La  început eram timizi, chiar dacă ne răsădiseră aceleași mîini, în același ceas…pe urmă însă ne-am apropiat, cu fiecare ram tot mai mult. Nu prea știam ce facem noi în acel parc, dar  ideea că nu eram singuri ne făcea fericiți. Eram singuri în doi, cu alți copaci.. Eram mereu împreună, fie că ne doream asta sau nu, prin simplul fapt că eram lipiți prin ramuri. Ne încălzeam dorințele la soare, țineam umbră atîtor șoapte care treceau pe lîngă tulpinile noastre. Cu timpul am aflat că sîntem folositori oamenilor. Tuturor încă. Cei care erau îndrăgostiți, cei care erau necăjiți și se gindeau la ei înșiși, cei mici, cei bătrîni, cei fără adăpost.  Urmăream și ascultam oamenii, le aflam secretele și slăbiciunile, ce îi face fericiți sau ce le distruge viața.  După un timp petrecut împreună, ne-am dat seama că avem cheile fericirii la noi. Eram fericiti pentru că nu trebuia, de fapt nu puteam, să facem o altă alegere, așa cum pot sau sînt obligați să facă oamenii. Ni s-a șters orice amintire pe care o aveam de dinainte de a deveni doi copaci într-un parc. Eram convinși că fericirea nu are nevoie de prea multe optiuni, cum au nevoie oamenii pentru că dacă  le sînt oferite, o distrug instantaneu. Oameni se plimbă din loc în loc, uită pe unde au fost, uită fețele altora, își schimbă hainele, tunsorile...iubirile. Schimbă și iar schimbă, schimbînd pînă la urmă și fericirea pe care o dețin, zicînd că sînt în căutarea ei. Iar noi eram fericiți și ne iubeam. Eram fericiți pentru că nu putem și nici nu ne doream să fi schimbat ceva. Ne iubeam chiar dacă florile mele nu mai erau la fel de galbene, iar tu începeai a fi scorojit de atîtea ierni în doi. . Mi-ai promis c-o să mă iubești chiar dacă nu mai aveam stralucire. " Nici un alt tei nu seamană cu tine", imi ziceai. Pînă întro seară cînd cineva s-a așezat pe o bancă, sub ramurile tale și a zis că i-i frig. De atunci a început să-ți fie frig și ție. Ramurile mele nu mai reușeau să te încălzească, nu ne mai vorbeam pentru că îți clănțăneau dinții. Verdele tău părea un gri închis. Ușor, ușor am început să tremur și eu și să îngheț într-un final. Nu ne mai simțeam chiar dacă eram lipiți. Era atît de multă zăpadă care se tot topea și îngheța iar, transfămîndu-se în strat gros de gheață. Eram aproape, dar inimile noastre bîntuiau prin lume după un strop de căldură.  Așa s-a terminat povesta noastră. Am sperat că va trece zăpada și noi ne vom iubi iar. Dar n-a fost așa. Și nici nimeni nu a venit să ne mai văruiască într-o primăvară. Devenisem inutili. Vom fi uzi, fără var, mincați de carii, șubrezi, plini de fisuri, bătrîni. Vom fi întorsi unul cu spatele la celălalt. Vom fi lemn putred și vom fi înlocuiți. Vom continua să existăm, eu voi fi carte pentru copii, iar tu un lemn ce vei arde într-un cămin, încălzind doi iubiți. Nu vom mai fi lipiți, dar ne vom iubi și vom căuta în vise soarele din parc. Toți sîntem  doi copaci.Într-o toamnă.