Despre complexe in retuji

Ieri am vorbit cu Galea.
Ne-am vazut dupa un buchet de ani. O adunatura de litere si citiva megapixeli de poze, mi-au fost deajuns ca memoria mea sa inviie toate oile  moi si toti melcii zbirciti care i-a putut arunca in gradina mea de copil osos si lung, Galea.
Nu ne-am mai vorbit de cind drumurile noastre, satule de aceeasi pasi, au hotarit sa se desparta. Dupa cele 9 clase din sat, am luat ambele calea capitalei, ea in Centru, eu la Botanica, ne-am despartit pe viata, ca sa ajungem oameni mari. O data. Ne intilneam uneori vinerea, in autobusul plin de studenti flaminzi si nedormiti. Aristocartia urbana revenea in fiecare vinere la bastina. Nu ne vorbeam. Ne salutam dind din cap, ca niste batriniei la poarta bisericii, intr-o zi de duminica, si atit. Din acele vremuri zbuciumate de studentie pe roti, nu ne-am mai vazut. Niciodata.
 Galea in timp a devenit om mare. Eu nu. Ea avea pornirile astea de mica, si asa si s-a intimplat, iar eu n-am reusit niciodata sa ma ridic la sinul ei, oricit m-as fi straduit sa-mi umflu pieptul cu aer. Era genul de fata imbrobodita la ceafa si mereu cu miinele in solduri, gata sa atace. 5 ani din viata mea, am idolatrizat-o. Era frumoasa, blonda, cu genunchii rotunzi, moale, cu obrajori netezi, si principalul, avea "busi"! Asta era asa de principal pentru mine, ca eu m-am imprietenit cu ea, imi parea atunci, pe viata. Imi parea ca daca eu o sa ma dau bine pe linga Galea, o sa-mi creasca si mie bucile, ca oasele mele debusolate, intr-o zi vor deveni sunculita, ca sutienul se va umple de tite si nu de bureti, ca picioarele mele, care niciodata nu mergeau impreuna, in sfirsit se vor uni si ca ele vor vedea si altceva, decit pantaloni si retuji, ca eu intr-o zi voi deveni frumoasa, ca ea, ca Galina mea. Eu nu ma indragosteam de baieti, eu tinjam dupa fustele ei si plingeam ca viata e nedrepta. Cuiva toata slaninica, cuiva numai osu'... Zilele in care ea venea imbracata in fusta mini, chiar de ea era un pic cam maxi, erau cele mai greu de indurat pentru mine.  Eu nu purtam rochii, decit la primul si ultimul careu, si atunci tineam bujorii spinzurati in jos ca sa nu mi se vada picioarele " de jilka" cum mi le numea ea. Dupa o zi in fusta de-a Galei, amarnic ce-mi mai placea piinea cu untura si cu sare. Am bagat in mine, cred, un porc de-a tatei... 
  N-am reusit. N-am reusit sa am genunchii ei. Eu aveam genunchii "neacai". Asa ma consolorideau toti.
 Intr-un an descoperisem o smecherie care a durat fix o iarna. O iarna sa-mi fi dat, una-mi era de-ajuns... Ajunsesem sa fiu dolofana, de la jumate in jos. Si nu era de la untura. Nea! In scoala nu era caldura si noi veneam imbracati ca niste eschimosi, de la manusi pin' la ciorapi de lina. Ihaaaaaaaa, bucuria mea! Mama imi luase o pereche de ciudo-retuji, suri si pufosi, ca imbracati sub blugi, ma transformau de o sexualitate mortala. Eu cind ieseam la tabla, imi lasam scurta, in timp ce restul suflau in miini de frig. Da, venise si vremea bucilor mele pufoase! Eram tunata artificial, de lina, dar asta numai eu stiam. Galea tacea. "Da neujeli'?" Dadea Galea maruntal din buze, ca un pui cind maninca pasat. Triumfam. Incepusem a invata mai bine chiar... Si asta pin' in primavara, cind incet-incet lepadam din straie....iar eu nu vroiam sa-mi las retujii nicicum, i-am purta pin in mai, cu tot cu golgoci....si cind n-am mai putut de arsita, m-am lepadat de ei...ca o pacatoasa de satana....Devenisem cea dintii. Galea chiuia.
- Da si te-ai tras fa, asa peste noapte, esti bolnava? 
Eu taceam. Ea ridea.
 Cind se intimpla sa ploaie afara, Galea ma punea sa stau cu picioarele in cruce in caldarea de spalat prin clasa, ca sa nu facem educatia fizica pe teren. Si eu stateam ca rastignita in caldare si ea cinta " doaua bete in cruce, ploaia nu se duce, doua bete intr-o caldare las sa ploaie cit mai tare". Si rideam toti, pina si eu.
 Avea aparat de fotografiat. KONIKA. Prima in clasa, cu pelicula de 36 de de cadre care se depanau automat. Prin dulap la mine se prafuieste pe undeva  o poza de la ea. Amntiri. Eu cu scheletul cabinetului de biologie. Eu trista, da el zimbest cu toti dintii de gips. A fost primul meu iubit oficial si nu mi-a fost frica sa i-l prezint mamei, din poza.
In fiecare dimineata imi luam pachetul cu mincare facut cu multa grija de mama. Doua felii de piine de casa, pe care se intindea untul la fel de casa, moale ca o creme pentru calcii crapate si pe el magiun, mult magiun de prune. La repausul mare, ne asezam pe scari amindoua cu Galea si mincam... ea una, eu una...Ea se imbujora de atita bunatate.
 -Fa tu ai sa mori intr-o zi, imi spunea ea bucurindu-se de de ce minca si de ce-mi zicea.
-N-am sa mor Gali, iaca o sa vezi ca eu am s-o mai duc, ii spuneam eu cu gura plina de magiun.
Rideam amindoua, da nu de acelasi lucru rideam.

Au trecut ani. Uneori tata mai zice sa maninc c-o sa mor urita. 
Au trecut ani si-mi scrie Galea.
-Iaca tu nu te-ai mai schimbat fa, tot asa ai ramas, slabanoaga.
Eu tac. Galea is typing mai departe.
-Ai si copii, i-ai dus tu sa i-ai luat de suflet, ca dupa tine nu se intelege.
Continuing to tac.
Galea imi trimite un emoticon rinjit, cu dintii afara, ca in poza cu scheletul.
-Iaca tu doi ai si eu doi am, scrie ea mai departe. 
Eu tac si rasfoiesc pozele Galei. A ajuns om mare asa cum si-a dorit. La propriu. Galea chiftea din poze. Mare , lata, cu genunchii cit caldarea. Un zoom pe viata. Eu rid singura in fata monitorului. 
-Bravo, arati bine, complimente!, scrie ea intr-un final, dindu-mi si-o floare virtuala.
Daaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!! Dupa ani de zbucium interior, Galea capitula definitv in fata mea. Ma simteam ca americanii dupa Herosima, sufletul si genunchii mei ososi fluturau ca un flag rosu la 1 maiu. Razboiul hitlerogalist a luat sfirsit. Ma simteam ca o nuca scapata de-un cioroi din care avea sa iasa ditamai nuc. Libera de complexe chinuitoare.
Galea is typing.
- Doua bete intr-o caldare,las sa ploaie cit mai tare.....mai tii minte?pe fundal si o mutra rinjind, ca sa nu cred eu ca ea tare ma adora acum.

 Galea umbla la fitness si viseaza sa aiba genunchi ca ai mei. 

Sint oameni  cu care timpul nu se zadarniceste prea mult. Timpul trece prin ei, lasind doar varza murata, si iese, si pleaca la altii. Sint oameni care nu se shimba, sau nu atit de mult incit sa conteze pentru altii.  Sint oamnei care isi string  sufeletele strins in corsete, uitind de inima. Si ea bate, se zbuciuma, pina moare, inecata in povidla de prune.

Sint gindaci si dohotari.
Sint carari si drumuri asfaltate.
Sint oameni si oameni.